Am băut ca să uit, Doamne. Să uit ce-am făcut, pe cine-am rănit, cine-am devenit. Dar uitarea doare mai tare decât amintirea. Mă trezesc cu sufletul greu. Mi-am pierdut casa, prietenii, dar mai ales, pe mine. Mă privesc în oglindă și văd doar o umbră ce nu mai crede-n izbăvire. În bezna asta, Te chem. Nu să mă salvezi, știu că nu merit. Dar poate, poate Tu nu vrei să mă pierzi de tot. Luminează-mă. Nu cu minuni. Dă-mi doar un semn. Un motiv să mă trezesc și să nu vreau să fug. Să stau. Să repar.
Elia Ghinescu
A plâns în tăcere la facerea lumii, din mijlocul beznelor. A fost numită stricată, ispită, păcat, vrăjitoare, și chiar au ars-o pe rug. Apoi a fost uitată. Timpul a șters-o din cărți, a-nchis-o între ziduri reci, zugrăvite cu chipuri bărbătești. Și a tăcut. A rămas numai în icoane. E chemată doar la durere, dar oamenii o numesc EL. Iat-o, în brațe ține un prunc. Ultimul. Și pe unde calcă, scoarța crăpată înverzește. Lumea începe să se strângă în juru-i. Dumnezeu este femeie. Și hotărăște toate marginile pământului.
Clara Marinescu
Intru în apartamentul lui. 69, bineînțeles. Ușa e descuiată. Îl găsesc dormind, cu mutra aia de poet vinovat că-și scrie versurile cu AI. Are urme de ruj pe guler, dar nuanța nu e a mea. Și un pahar cu urme de buze glosate. Botoxate. Yuck. Îi aprind veioza drept în ochi. Ai 3 secunde să te explici. Zice că e de la mașina de spălat. Și ADN-ul de pe piept tot de la detergent e? În loc să se disculpe, îmi spune că am o minte periculoasă și un decolteu criminal. Acu' ce să fac? Închei ancheta în pat.
