Am ieșit din singurătate și m-am trezit într-o piață de suflete second hand unde fiecare își vinde atenția pe mărunțiș. Am schimbat pereții reci cu pereți tapetați cu citate motivaționale. Am înlocuit liniștea cu râsete obligate și priviri care scanează ecrane în loc de fețe. Am crezut că intru în lume, dar am intrat într-un teatru absurd unde toți joacă fericirea pe credit și nimeni nu are bani s-o plătească, dar toți își iau popcorn și aplaudă ca niște foci, când cade cortina, ca să nu se prindă nimeni că e gol.
Monica Aldea
Cupidon se plimba tot mai rar printre muritori. În ultimul timp încorda arcul fără a ochi, mai mult din reflex. Se așeză pe banca din parc. Tolba cu săgeți părea recuzita stranie a unui teatru cu buget mic. Rareori vreo pereche-i arunca priviri îmbufnate, schimbând brusc direcția de mers, ca un protest fățiș. Într-un târziu, se ridică și porni fără țintă. Tânăra îl prinse din urmă. Ați uitat săgețile. Știi ce, nu-mi mai trebuie. Le aruncă în pubelă dintr-o singură mișcare. Mergem la o plimbare?
Gheorghiță Mircea
Manechinul schilod era uitat în zăpada din spatele casei de modă și din tomberon am recuperat resturi de pânze. Am închiriat o cămăruță mobilată sumar în fundul unei curți comune din ghetou, alături de chiriași pe care nu îi vedeam niciodată. La geam am aranjat pentru ea masa de lucru, un gherghef și goblenul cu peisaj de iarnă. Când veneam, o vedeam prin geam așteptându-mă și zâmbind senin. Seara făceam foc în sobă și îi povesteam despre pacienții mei ciudați. Zâmbea tot timpul, o amuza, apoi tăceam amândoi fericiți.
