Se zice, dar eu nu cred, că unii poartă în ei tăcerea clopotului ce n-a tresărit niciodată urcat spre cer. Trupul le e biserică părăsită fără pridvor, oasele trosnesc ca icoanele neumblate, iar sângele curge ca un vin ce nu a cunoscut mirul, neturnat în potir. În privirea lor pâlpâie o lumină strâmbă a lumânărilor neatinse, uitate să ardă rece. Pașii îi poartă prin praful lumii, nu prin trepte de altar. Și astfel rămân, ziduri reci, fără rugăciune, umbre ce n-au cunoscut niciodată binecuvântarea.
Andra Toropoc
Oamenii se obișnuiseră cu el căci nu făcea niciun rău, doar își cânta ceva prin cuvinte și gesturi de neînțeles. Ochii i se umpleau de lacrimi și vocea îi devenea tânguire pe-o muzică ce părea cunoscută. Se bănuia că suferă dintr-o dragoste pierdută, se zicea că iubita l-ar fi părăsit chiar la altar și atunci el ar fi suferit un șoc imens. Uneori aprindea o lumânare și privea de la depărtare pereții bisericii iar cântecul îi era precum vaietul chitarei lui Slash dintr-o ploaie rece de noiembrie.
Gheorghiță Mircea
Am plecat căutându-l, nu am numărat miile de kilometrii, numărul de încălțări rupte, câmpiile și munții trecuți, câte arșițe și geruri, foame și uscăciune, câte molime cu fierbințeli și deliruri trecut-am, câte râuri, vâltori și torente ce m-ar fi măturat în somn dacă el nu m-ar fi păzit, cutremure ce m-ar fi îngropat între stâncile văilor prin care am trecut și câte atacuri haine de ucigași. Am vrut să ajung să-i intru în templu și să îi mulțumesc, dar mi-am dat seama că el e peste tot. Acum aștept. O să vină el.
