Știm cu toții că este sâmbătă. Iar dacă e sâmbătă, va fi și puțină muzică alături de Marty. Clar că cei doi prieteni vor continua cu pianul și mă întreb câți dintre voi ați atins deja clapele acestui instrument sau chiar luați lecții de pian. M-aș bucura să fiți cât mai mulți.
- Bună dimineața, Marty! Continuăm?
- Sigur, de când așteptam să mă întrebi...
- Bine! Cum ți-am spus data trecută, clapele albe cântă sunetele naturale.
- Aha! Înseamnă că cele negre cântă diezii și bemolii. Acum mi-am dat seama. Dar de ce nu sunt peste tot?
- Ai uitat de tonuri și semitonuri? Clapele negre se află între tonuri, ca să le împartă în două semitonuri. Între mi-fa și si-do era deja semiton.
- Și nu mai încăpea și o clapă neagră, fiindcă nu mai era nimic de împărțit. Logic.
- Cred că trebuie să-ți mai fac o precizare. Să luăm un exemplu: arată-mi-l pe "do".
- Ăsta e!
- Știi unde e "do diez"?
- Pe clapa neagră care vine mai sus.
- Adică la dreapta lui "do". Bine. Acum arată-mi-l pe "re".
- Aici.
- Bun. Știi unde-i "re bemol"?
- Mai jos decât "re"... pe aceeași clapă cu "do diez"?
- Exact. Pe clapa din stânga notei.
- Să rețin: diezii sunt pe clapele negre din dreapta sunetelor și bemolii pe clapele negre din stânga lor.
- Corect. Acum, foarte pe scurt, doar ca mică informație: îți spun că la pian, așa cum ai observat și tu, cele două semitonuri care împart tonul în două, sunt egale (din moment ce apăsăm pe aceeași clapă neagră pentru "do diez" și pentru "re bemol"). Spunem că pianul este un instrument temperat sau bine temperat.
- Și nu este la fel la toate instrumentele?
- Nu este la fel, pentru că, să spunem, la vioară, dacă dorești un "do diez", mergi cu degetul pe coardă mai aproape de "re" și dacă ai de cântat "re bemol", te apropii puțin mai mult de "do". Deci, semitonurile nu sunt chiar egale.
- Fiindcă se pot diferenția. Foarte interesant! Cum le zice acelor instrumente?
- Instrumente netemperate. Iar compozitorul care a marcat în mod special această diferențiere, a fost Johann Sebastian Bach, în cele două volume de preludii și fugi, cu titlul: Clavecinul Bine Temperat. Fiecare volum conține câte 24 de preludii și fugi, în toate tonalitățile majore și minore.
- Cum adică?
- Adică, un preludiu urmat de o fugă în do major... apoi un preludiu urmat de o fugă în do minor, vin la rând preludiul și fuga în do diez major, urmate de preludiul și fuga în do diez minor...
- Și apoi re major, re minor, re diez major, re diez minor...
- Se pare că ai înțeles. Bravo. Ultimul sunet folosit va fi si.
- Am înțeles pentru că mie îmi place ordinea și tot ce este logic. Pe Marte...
- Bănuiesc... noi, pământenii, mai avem de învățat... Acum, pentru tine, pot adăuga anul primei apariții a volumului I din Clavecinul Bine Temperat - 1722. Iar ca bonus, putem privi coperta autografă și una dintre pagini.
- Scrise de mâna lui Bach. Impresionant!
- Da! Foarte impresionant!
- Haide să și ascultăm ceva.
- Haide!
- Preludiul și Fuga în si bemol major din primul volum:
- Mi-a plăcut! Mai vreau!
- Vom putea asculta o pagină ceva mai cunoscută: Preludiul în do major.
- Ce frumos!
- Așa este! Și compozitorului francez Charles Gounod (1818 - 1893) i-a plăcut atât de mult, încât a folosit acest preludiu ca acompaniament pentru a sa Ave Maria. O vom asculta împreună în interpretarea Mariei Callas.
- Pe Maria Callas o cunosc. A fost prima mea experiență cu vocea umană și nu o pot uita.
- Bravo!
- Am simțit că plutesc...
- Ha ha! Tu ești obișnuit cu imponderabilitatea. Nu mai este prea mult și vei pluti iar. Deocamdată, în starea aceasta senină ar fi bine să ne oprim. Pe săptămâna viitoare, prietene!
- Trece repede.
Vă spun și eu la fel: pe săptămâna viitoare, prieteni! Trece repede...
(va urma)