Pianul
- Salutare, Marty! Îți arăt un nou instrument?
- Sigur! Aici sunt! Poți povesti.
- Constructorii de instrumente au inventat un instrument care are mai multe posibilități și care, până în ziua de azi, nu a fost înlocuit, devenind instrumentul preferat de compozitori și interpreți: pianul.
- Pianul - pionul.
- Iar te joci cu cuvintele? Vrei să-ți spun de unde vine acest cuvânt?
- Dacă știi, spune-mi.
- Facem un mic istoric și-ai să te lămurești. Pe vremea clavecinului, mai apăruse un instrument numit clavicord. El nu avea coarde ciupite, ci coarde lovite. Prin această calitate se înrudește cu pianul mai mult chiar decât clavecinul.
- Un fel de tată?
- Sau bunic. Apoi, în jurul anului 1711, un italian, pe nume Cristofori, a construit un clavicord mare, cu ciocănele, la care se puteau face nuanțele mult mai precise și gradate decât la instrumentele celelalte...
-... cum ar fi fost clavecinul, că mi-ai spus asta data trecută.
- Chiar așa. Datorită acestei calități, Cristofori și-a numit clavicordul "forte-piano". Încetul cu încetul, alți constructori din Germania, Franța și Anglia au perfecționat instrumentul căruia i-au zis întâi "pianoforte" și apoi, simplu, pian.
- Mi-l arăți?
- Sigur. Avem aici un pian de concert, cu coadă lungă...
- Mă abțin cât pot să nu-l compar cu vreun animal, dacă are coadă.
- Știu. Mai poți vedea tot un pian cu coadă, dar ceva mai scurtă, ca să încapă în casele oamenilor și un pian vertical, numit pianină.
- Ăsta încape și mai bine într-o odaie obișnuită.
- L-ai ochit perfect, fiindcă în majoritatea cazurilor, cei care vor să aibă un pian în casă, cumpără, de fapt, o pianină și nu un pian cu coadă.
- Sună la fel?
- Putem spune că sună la fel, atât că pianina, având o cutie de rezonanță mai mică, "răsună" mai puțin decât pianul de concert, care poate fi auzit de o sală întreagă.
- Ha-ha, și tu faci jocuri de cuvinte: sună-răsună.
- Dacă sunt de-atâta timp cu tine, nici nu-mi mai dau seama că încep să-ți semăn. Ha-ha, tu devii un fel de omuleț și eu mă transform în marțian.
- Rămâi om, ca să-mi poți spune cum e construit pianul.
- Construcția lui seamănă cu a clavecinului. Are o cutie de rezonanță, pe care ai văzut-o, culcată, la pianul cu coadă și verticală, la pianină. În această cutie există o placă de rezonanță, care susține coardele. Dacă ai de gând să-ți cumperi un pian, ai grijă ca această placă să fie de bronz, fiindcă dă o sonoritate mai plăcută.
- Pian cu placă de bronz. Da-da, am să țin minte.
- Coardele sunt simple, duble și triple. Ele sunt lovite de niște ciocănele, acționate tot de către clape, ca la clavecin, printr-un sistem complex de pârghii. Vezi acum care este diferența principală dintre clavecin și pian?
- Cred că da. La clavecin exista gheara care ciupea coarda și la pian sunt ciocănelele care o lovesc.
- Bravo! Mai rar așa elev! Ia spune tu ce mai observi.
- Observ o singură claviatură cu clape albe și negre și pedalele. Văd că la pianină sunt numai două, iar la pian sunt trei.
- Foarte just. Una dintre pedale, cea din dreapta, prelungește sunetul, chiar dacă degetul a fost ridicat de pe clapă. E un efect special, folosit mult de compozitori, pentru că dă posibilitatea "amestecării" unor sunete, care se potrivesc între ele. Când nu se mai potrivesc, autorul indică ridicarea piciorului de pe această pedală.
- Interesant! Și pedala din stânga?
- Este o surdină, așa cum ai văzut că au și alte instrumente. Când e ea apăsată, sunetul se estompează.
- Dar claviatura? Îmi spui și mie cum e cu clapele albe și negre?
- Chiar îmi propusesem să te-nvăț măcar un pic cum se cântă la pian. Uite, mă așez pe scaunul din fața instrumentului.
- Nu are spătar.
- Scaunele speciale pentru pian nu au spătar și sunt reglabile, în sus sau în jos, ca să-ți poți găsi o poziție cât mai bună, indiferent de înălțimea pe care o ai. Cele rotunde, cum am eu, se învârtesc atunci când dorești să le înalți sau să le cobori. Ia încearcă!
- Ăsta-i de mine! Ce zici? Iu-huuuu!!! Mă învârtesc! Ce simpatic! Parcă sunt în parcul de distracții.
- Mergem altă dată în parc, dacă dorești... Deocamdată, haide să vezi cum e cu clapele astea. Cele albe cântă numai sunete naturale, fără diezi sau bemoli. Te las pe tine să apeși câte o clapă, începând cu acest sunet, care-i "do" și terminând aici, tot pe "do".
- Uraaa! Am cântat do re mi fa sol la si do - do si la sol fa mi re do. Dar de unde ai știut care-i "do"?
- Uită-te la clapele negre și observă cum alternează: un grup de două, o pauză, un grup de trei, o pauză și tot așa. "Do" e plasat înaintea grupului de două clape negre.
- Pot să apăs și eu pe o clapă neagră, să văd cum sună?
- Cum să nu poți.
- Sună ca și cele albe. Eu credeam...
- Nu există altă diferență între clapele albe și cele negre decât cea de înălțime. Marty, te văd cam schimbat la față. Ce se întâmplă?
- Când aud cuvântul ăsta...
- Ce cuvânt?
- Î-năl-ți-me... Aș dori o mică pauză. Se poate?
- Sigur că se poate. Și cred că te vei simți mai bine dacă asculți ceva frumos. Iar lecția despre pian va continua...
- Sunt numai ochi și... urechi!
- Ai nimerit-o, Marty dragă, fiindcă în timp ce asculți o frumoasă Nocturnă de Frédéric Chopin (1810 - 1849), poți privi un tablou celebru (Noapte înstelată) de Vincent van Gogh (1853 - 1890).
- Vai! Precis van Gogh era pământean? Tabloul ăsta arată exact ca imaginile pe care le văd eu când călătoresc spre Marte!!!
Marty m-a pus pe gânduri... oare van Gogh era pământean? Glumesc, desigur! Sper că ascultând puțin Chopin vi s-a deschis gustul pentru acest instrument special: pianul. Iar sâmbăta viitoare vom mai afla împreună câteva "secrete" și vom asculta muzică bună. Pe curând!
(va urma)