Sigur nu i-am făcut, că-s cam leneș. Permis n-am, cu trenul nu-mi place, în autobuz mă sufoc și în avion fac vertijuri. Grigore, ești o moluscă sedentară, îmi zice mereu nevastă-mea. Poate că are dreptate, da' am eu vreo vină că stau vizavi de Lidl și alături de Cocoșatu? De ziua mea, Cocuța mi-a cumpărat un stepper d'ăla, cu kilometraj. Mi-a pus o normă de 10 kilometri pe zi și mă verifică la sânge. Fraților, am o întrebare: kilometrii ăștia se pun la socoteală? Și încă ceva: care știi să dai kilometrajul înainte?
Ana Maria Dobre-Nir
Femeia care îmi citea tarotul avea doar un ochi, cenușiu. Vorbea atât de încet, încât mă întrebam dacă nu își murmura singură halucinațiile. Nu eram atentă la cărți, pentru că prin fața ferestrei se perindau povești pe care le uitasem demult: când în Paris, când în Tokyo, când în București. Apoi totul s-a oprit. Ea a scos un sunet ascuțit, iar eu eram prea obosită ca să îmi amintesc ce căutam acolo. Pe masă, cartea aia nenorocită îmi zâmbea perfid, ca și cum ar fi fost singura care îmi cunoștea adevărul.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Mult prea departe de Pământ, nava plutea printre rămășițe de planete. Înăuntrul ei băiatul zâmbea bizar, murmurând cuvinte ciudate, pregătindu-se să pătrundă în gaura neagră ce se căsca în fața lui. Nu îi era teamă. El nu are cum să moară. Va deveni o umbră. Prizonier într-un abis tăcut, nemilos, rece și infinit. Tic, tic, tic. În sala albă luminile păreau stele dezrădăcinate. În tăcerea perfectă fiecare bătaie a inimii noi devenea încă un pas în cosmosul pe care îl iubea și care acum trăia în el. Tic, tac, tic, tac.
