Nu pe drum. În carne. În vene. În mușchi. Dâre negre, frânte, care se bifurcă. Dosarul medical cântărește mai mult decât mine. Doctorii marchează cu marker negru pe radiografii. Spun metastază. Spun tratament. Spun control. Fiecare injecție e o bornă kilometrică. Fiecare cicatrice, un semn rutier. Și eu tot merg. Până când tot ce rămâne e zgomotul pașilor pe un drum pustiu. La capătul drumului nu mă așteaptă un hotel. Nici casă. O cameră albă, rece. O lumină care nu clipește. Kilometraj resetat.
Laura Stanciu
Antonio dădea din picioare și împingea cu vârfurile sandalelor în scaunul șoferului. Erau deja pe autostradă, dar se circula bară la bară. Tatăl lui dăduse drumul la aer condiționat de când urcase la volan, însă soarele îl deranja pe cel mic când se întorcea să se uite la mașinile din spate. De aceea repeta sâcâit De ce e atât de mult? Ce înseamnă încă o oră? Câți kilometri mai sunt? Cam un milion. Ce-ar fi să numeri, ca să ajungem mai repede? l-a întrebat mama lui. Vocea i s-a auzit până la 17.
Caterina Tudorache
Mașina se propti în gard în aplauzele familiei. Polițistul, livid, coborî și începu să vomite. Tatăl deschise portiera din stânga. Draga lu' tata. Frumoasă ca maică-ta și deșteaptă ca mine. Ia tati mașină mâine. Ai luat, nu? Fata, roșie toată, îngăimă un nu știu. Nenea cu șapcă a țipat mai devreme. Tatăl căută din ochi omul în uniformă. Domnule, ați țipat la ea? Acu' ce, doar nu o picați. Dacă e nevoie mai ia o oră, două. Mai merge puțin cu instructoru'. Când să dea din nou? După un milion de km.
