Am găsit un apartament în care să nu-i simt atât de acut lipsa și m-am mutat. Un timp a fost bine, începusem să nu mai port discuții imaginare cu el, cel dinăuntrul meu, apoi, într-o dimineață, i-am auzit vocea. Un glas feminin i-a răspuns și mi-am spus c-am înnebunit, sunt doar vecinii. Mai târziu, am dat de el în fața liftului și-am tăcut uimiți, fără să ne privim. De-atunci, s-a mutat din mine dincolo de perete. Uneori râde, alteori se ceartă, mereu însoțit de celălalt glas, care nu-i al meu.
Bogdan Mihai Bati
Tribunele fremătau de nerăbdare. Erau toți cu sufletul la gură. Pe locurile voastre. Cei doi concurenți erau pregătiți. Pistol. Start. Au plecat. Melcul pe culoarul unu. Steaua de mare pe doi. Spectatorii spre casă. Cei doi au pornit cot la cot, se auzi vocea crainicului. Tati, până fac ei un km, tu cât ai putea sa zbori? Un milion, puiule. Apoi activă microfonul și continuă. Voi transmite de la fața locului și vă voi anunța când trebuie să reveniți în tribune pentru finalul cursei. Rezultatul va fi strâns.
Nicolae Popescu
Vera și Pricop ies zilnic în parc. El aleargă, ea nu citește. Pric simte furnici pe tălpi, mai ales când se uită la Vera. Crește ritmul, fuge către ieșirea din parc. Unde te duci?, aude. Pricop arată cu palma spre nicăieri. Iese în stradă, se ia la întrecere cu un autobuz, ține tempoul, totul e să mărească distanța. Aleargă, inima pompează, pădurea e aproape, simte aer de libertate. Se oprește cu palmele pe genunchi, de-abia respiră. Din spatele unui copac apare Vera, cu o casoletă: ți-am făcut ștrudel cu mere.
