Cu vreo 10 ani înainte de pensie m-am apucat să alerg. Zi de zi. Când am participat la primul cros de 5 km a ieșit untul din mine. Cursele de 10 km mă desfigurau. Am continuat. M-am perfecționat. La primul semimaraton am fost sfârșit. Primul maraton m-a terminat. M-am antrenat asiduu și la ultramaraton am alergat ca o gazelă. Ce m-a mânat să alerg atât de mult? Singurătatea. Nu, nu mă deplângeți, vă rog. Mă refer la singurătatea din timpul alergării. Să reformulez corect răspunsul: nevastă-mea.
Cristina Alistar-Gabouty
Îmi imaginam că e suficient să aștept. Că într-o zi vom fi adulți și distanța, oricât de mare, se va risipi ca prin minune, iar tu vei alerga spre mine ca Dănuț din La Medeleni, dându-ți seama că m-ai iubit dintotdeauna. Așa că n-am făcut nimic. Am plâns când cei 3.000 km s-au transformat în 16.000, am început să sper când s-au redus la 8.000. Când mai rămăseseră doar 200, era deja prea târziu. Mai mult ne-au despărțit cei trei copii ai tăi, ori faptul că n-ai știut niciodată că te așteptam.
Venera Hoffmann
A pornit într-o doară. Apoi, din ce in ce mai abitir, mai abrupt. Mai intens. A luptat cu mâinile goale și cu inima plină să străpungă întunericul care învăluie fără milă ființa care așteaptă. Demonii saltă batjocoritor și joacă țonțoroiul pe speranțe și vise. După un milion de kilometri iele pestrițe au dansat halucinant și Fata Morgana a râs a vrajă necurată. S-a dat, însă, peste cap, a tras aer în piept și a pornit mai departe. La capătul lumii s-a oprit. Tot ce nu e împărtășit e vid, e în van.
