Nu sunt d-alea bune, am zis, în timp ce mestecam apatic o bomboană prea dulce. De fiecare dată când venea în țară, comerciantul ucrainian obișnuia să ne aducă un amestec de fructe învelite în ciocolată amăruie. Au distrus fabrica, a zis el. Pompierii nici n-au mai stins focul, s-au grăbit să salveze clădirea de vizavi, în care se construiau drone. Mi-a povestit despre casa abandonată pe teritoriile ocupate de ruși, despre cimitirele pline, doar eu am rămas cu gândul la bomboane de parcă războiul ar fi despre ciocolată amăruie.
Monica Bologa
Tocmai terminasem de băut cafeaua cu Dumnezeu, la masa din bucătărie. Hai, ia-ți adidașii noi din cutie și să plecăm, mi-a spus, strângând ceștile. Am trecut prin orașe pline de ferestre, prin câmpii adormite, peste dealuri și munți. Când am ajuns pe cea mai înaltă culme, m-a privit și mi-a spus: s-a terminat pământul, acum zboară. Am vrut să mă arunc, dar lătratul unui câine m-a smuls din vis. Am aruncat plapuma de pe mine, m-am urcat în scaunul cu rotile și-am plecat la bucătărie să-mi fac o cafea. O să fac două.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Hai să jucăm un joc. Se numește Te duc în brațe un milion de kilometri și încă puțin. Cuprinde-mi gâtul, așază-ți capul pe umărul meu. Așa. Inima-ți bate tic-tac lângă inima mea. Vom merge împreună până la capătul lumii. Ești din ce în ce mai greu. În carne simt o dulce amorțire. Vrei jos. Facem pauză. Mă găsești aici când te-ntorci. Unde ești oare. Nu-ți mai aud pașii. Se face noapte. Mi-e frică. Ah, iată-te, copile. Mă iei în brațe. Ești ca un fulg, îmi zici. Nesfârșit e drumul din pat până la baie. Încă puțin.
