Bunicul meu era cel mai bun mecanic auto din câți cunoșteam. Cu o sârmă și o grijania mă-tii îți repara carburatorul la Dacia 1300. Avea mâinile pline de pete albe și ochii verzi și limpezi. Daciile, fabricate să te țină un milion de kilometri (klingonieni, poate), te lăsau frecvent în mijlocul drumului, după o bolboroseală scurtă. Bunicul înlocuia filtre cu dresuri de damă, refăcea legături magice, avea degetele pline de vaselină și îl invoca pe Dumnezeu. Bine, nu erau chiar rugăciuni dar funcționau.
Monica Aldea
La 20 de ani plecase cu bursă la Toronto. Cariera se construise anevoios, dar durabil. La 50 de ani, Clara era un chirurg de notorietate mondială. Conferința se încheiase, iar Clara trimise același mesaj vocal grăbit. Vino tot tu, mamă, sunt obosită de zboruri prin lume. Promit că de Crăciun sunt acasă. A doua zi, comandantul aeronavei veni să o salute pe venerabila pasageră înainte de decolare. Locul obișnuit era liber. Pe foaia de parcurs a destinului nu mai rămăsese niciun kilometru disponibil.
Monica Ciurea
La prima criză n-ai știut ce să-mi faci, așa că m-ai luat în brațe și-ai fugit pe străzi până la epuizare. Când te-ai oprit în sfârșit, te-ai întrebat dacă așa arată iubirea. Tot o fugă? La fel ca toate celelalte de care avuseseși parte: a tatălui de lângă mamă, a mamei de lângă tine, apoi a ta de lângă bărbatul cu care te-nchipuiai fericită, dar care nu, categoric nu mă voia. Numărând câți km de fugă strânseseși, m-ai privit calm ca pe o linie de start. Fiindcă orice iubire fără sistem de referință e fugă oarbă.
