Să știi că de ieri m-am supărat pe tine. Mesajul ei de pe WhatsApp a primit un thumbs-up. Adică știi și te și bucuri? Ești atât de sadic? Dacă mă mai faci să plâng pentru că taci, ne despărțim. Alt thumbs-up. Te-am sunat aseară de douăzeci de ori. Nu ți-a păsat. De ce n-ai curajul să-mi spui că nu mă mai iubești? Thumbs-up din nou. Bine, am înțeles. Aici pun punct acestei relații penibile. Irina, sunt colegul de salon al lui Vlad. Aseară a avut un accident și e în ghips. Abia tastează cu stânga.
Titela Durnea
O vizitez zilnic. Îi mângâi fruntea, părul cenușiu și palmele tumefiate. Văd cum i se scurge energia vitală din trupul plăpând, cândva robust. Dar e acolo, cu sufletul ei bun ca o pâine caldă. Sufletul acela care-i dincolo de timp și de orice măsurătoare. Sub aerul încețoșat, ce-i acoperă chipul, încă-i văd zâmbetul. Tot mai stins. E un amestec de bucuria întâlnirii cu eternitatea și tristețea despărțirii de lumescul efemer. Îi întind o bucată de inimă, să-i țină companie, pe drumul spre lumină.
Clara Marinescu
Un emoji e un fast-food emoțional, ambalat colorat, dar fără gust. Un impostor al simțurilor, un sticker galben lipit peste literatură. Ne fură emoția și ne-o dă înapoi ca pe o caricatură. Și culmea, o înțelegem. Nu știe să scrie poezii, dar măcar face cu ochiul. Primesc o inimioară. Asta înseamnă că mă iubește sau că vrea să desenăm împreună pe oglinzi cu sângele obținut din crestarea palmelor? O evoluție ciudată, de la hieroglife la litere și înapoi la desene. Măcar nu-s pe pereți, în peșteră.
