Lacrimile, fluturi în agonie bat în piept, bagajele aruncate în grabă, haine amestecate, genți burdușite, o eșarfă iese din geamantan, șterge trotuarul, haos în stradă, în suflet, mă îneacă sentimente, o gură de aer, să continui fără să cad. Nu mă uit înapoi, sunt acum, aici, caut o bancă, aprind o țigară. În gară, oameni fără adăpost, cum am ajuns aici, iubirile când se termină, unde se duc. Hainele se împrăștie șifonate pe covor, stivuiesc amintirile, le pun pe umerașe. Încrederea nu va reînvia.
Titela Durnea
Cearta era viața lor. Se certau dimineața, la prânz și seara, acasă ori în mijlocul orașului, n-aveau preferințe. Nici măcar motive reale, consistente. Își alimentau vibrația de RE. Urcau câteodată la SI, apoi reveneau la RE. Când maică-sa i-a zis să deschidă bine ochii, înainte de-a deschide picioarele, ăăă, scuzați, inima, i-a răspuns: el e alesul, indiscutabil. A trecut de-atunci un an, o nuntă și sute de certuri. Ieri, maică-sa i-a trântit sec: spală câte rufe vrei în public, da la mine să nu vii să ți le calc.
Cecilia Fofiu
Dă-te copilă mai încolo, tot în sufletul meu șezi și te vei învăța minte dacă, Doamne ferește, te bășic. Vântura. Vântura ticlăzăul zvârlind roată mii de licurici de jar prin burdihanul de fontă. Uda cu limba arătătorul, atingea iute talpa mașinii și după sâsâit, pe care doar ea îl pricepea, mai vântura, ori se apuca de călcat rufe. Mirosul ăla era simbolul curatului profund. Nu l-am mai simțit veci, dar nu-l pot uita. Și când multe se nămolesc în jurul meu, amintirea asta mă curăță. Că măcar am apucat așa ceva.
