Amajun Suitema, fiul stepei și fratele durerii, a urcat acolo unde aerul devine rugăciune și pașii nu mai aparțin omului, ci eternității, căci doar pe vârful lumii creștea floarea care putea salva viața fratelui său bolnav. Fiecare pas era o jertfă, fiecare răsuflare o promisiune, iar când ceilalți au întrebat unde-i Amajun, muntele a răspuns: E acolo unde norii mângâie crestele, unde nu mai există graniță între cel care urcă, cel care așteaptă și floarea care se naște. Fratele a trăit, dar Amajun nu a mai coborât.
Monica Bologa
Mi-a spus că într-o zi mă va duce într-un loc unde vom pluti ținându-ne de mână, desprinși de pământ. Pentru că aveam rău de înălțime, am început să mă antrenez: m-am mutat la etajul zece, m-am cățărat în copaci, am urcat acoperișuri și munți. Azi am aflat destinația: o sală de bal. Ar fi trebuit să mă ridic doar pe douăzeci de centimetri de toc. Am urcat piscuri fără să clipesc, dar m-am clătinat pe pantofi eleganți. Am refuzat valsul, el a plecat. Acum învăț să merg pe tocuri, cucerind Everestul în pași de dans.
Ana-Maria Butuza
Mi-am dorit atât de mult să vizitez Parisul încât am respins orice altă vacanță. Când am coborât din avion, am inspirat lacomă: orașul pulsa odată cu mine. Prima oprire, Cartierul Latin, pe rue Saint-André-des-Arts, unde am băut o cafea ca în fața unui tablou viu. Am rătăcit pe lângă Sena și prin grădinile Palais Royal, unde coloanele șopteau pașilor mei. La Turnul Eiffel am urcat pe scări până la primele etaje, cu inima zvâcnind, și în vârf, copleșită de panoramă, clipa mi s-a părut infinită. Bifam primul meu vis.
