Mare parte din copilărie și-a petrecut-o-n spital. Slavă Domnului, nu ca pacient, bunicul lui era chirurg, unul al naibii de bun. Doar el îi rămăsese pe lume, să-l facă mare. Acolo-și făcea lecțiile și somnul de după-amiază. Acolo a văzut cât de înălțător e să vindeci trupuri râvnite de moarte. Să faci viața să-nvingă. Știa, și el se va face medic. Bunicul i-a spus că va fi lungă calea, și-odată ajuns în vârful visului împlinit, responsabilitatea-i uriașă. La absolvire, i-a scris cu stele pe cer: primum non nocere.
Camil Popescu
De aici, de sus, văd casa boierului Movilă, un bulangiu hiclean. I-am dat punga de galbeni pentru Drăculea și trădătoru' i-a dat-o ca din partea lui. Când Drăculea m-a întrebat: Vladislave, unde-i daru'?, m-am uitat la Movilă. Ăsta se făcea că plouă. Măria Ta, i-am răspuns, la el sunt galbenii, și am arătat spre boier. Ascute doi țăruși, am auzit, înainte să-mi pierd cunoștința. Când mi-am revenit, eram în curu' gol, înțepat. În stânga mea, Movilă, țepuit și el. Vezi, mă, ce prost ești, i-am zis, credeai că scapi?
Ana Maria Dobre-Nir
Nu văd nimic de aici. Cu timpul m-am obișnuit să rămân tot mai singură. Am râs de mama că se izola de oameni, iar azi fac exact același lucru. Mă întreb dacă am ales bine. Zeci de ani de școală pentru a fi pion pe masa celor deja puternici. Privesc în urmă și drumul se schimbă, contururi noi, intersecții care se destramă. Nu știu câtă vreme mai am pentru o altă cale. Uneori poteca se topește; când calc, urlă. Noaptea, umbrele mele nu mă urmează, ci merg înainte, ca și cum m-ar chema într-un loc care nu există.
