S-au împuținat oamenii în satul uitat de lume. Numai Petrache-i mai bătrân ca vremea. De 10 ani, moșul i-a însemnat pe un răboj pe cei de-același leat. Când Domnul îi cheamă la el, mai șterge unul din listă. E Ajunul, și pe tăblia veche a mai rămas doar un nume. Își adună puterile. Trebuie să ajungă la casele răzlețe din vale. Copiii îl așteaptă cu daruri. Urcă sacul pe umeri. Înainte de a ieși pe poartă, face cruce largă și taie ultimul nume. Iese pe uliță cu un zâmbet bun. Așa a fost rânduit.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Chipurile mele se scurg pe pereți, râd, plâng, deformate ca niște pete de lumină bolnavă, ecoul unui coșmar ce îmi rostește numele, iar și iar, că o rugăciune mutilată. Azi, când am întins mâna, s-au retras în aerul din jurul meu, dar umbrele lor au rămas lipite de piele, reci, grele, zvâcnind ca niște răni care refuză să se închidă. Le simt în sânge ca pe o altă respirație. Și încercând să le zgârii de pe retină, am clipit și am înțeles că nu eu le port. Eu sunt doar spațiul dintre ele, locul unde tăcerea prinde chip.
Laura Stanciu
Ce zici de prozuța lui George? Ca-n bancul cu bideul. Așa și-așa. Virgula ai văzut-o? Normal, i-a scăpat. Îi scapă des. Titlul cum ți se pare? Prea lung. Nepotrivit. Mai are și niște litere lipsă în ultimele paragrafe. Ei, se întâmplă. La blazonul lui, nu ar trebui. Mă rog, nu e prost scrisă, ideea e bună, dar n-are schepsis, plus cuvântul epustuflant trântit într-un text care trebuie să fie simplu, că aici e meșteșugul, nu să te dai mare. Dan, nu George a trimis asta. Tu vorbești de textul meu.
