Copila mea, nu plânge. Sunt bătrân și singur, fără dinți, aproape orb. Mă dor picioarele, spatele mi-e încovoiat. Am trăit războaie și păci, secete și ploi năprasnice. Mi-am iubit nevasta, am crescut copiii și am îngropat prieteni. Am arat cu boii și-am condus tractoare, am scris scrisori cu penița și mesaje pe telefon. Am râs și am plâns destul. Gata, le-am trăit pe toate. Da' ce spui tu acolo? Avem peste drum o vecină nouă? Fată, adu-mi repede pantalonii ăia buni. Dă-mi și cârja aia, sau nu, mai bine las-o acolo.
Mihaela Apației
Cerul gri metalic îi înghițea bucuriile cele mai mici cu nesaț. E ușor să fii fericit când îți amintești atât de puține. Prezentul nu câștigă niciodată jocul memoriei. Ea obișnuia să îl recompună din aceleași piese. Ca să simtă că toate sunt locul lor. Șuvițele ei castaniu roșcate tânjeau după soare și haina lui. Se gândea că într-o zi nu o să se mai întoarcă. Atunci s-ar dizolva în el. Se simțea ca pietricica de la pantof în viața lui. O umbră comodă solitudinii. Știa puține. Își imagina că e fericită.
Mihaela Popescu
Peste tot trebuie să mă duc să îi adun. De prin ape, de pe munți, de pe străzi, de pe câmpuri de luptă, de prin spitale. Acolo mă mai împiedică doctorii, dar mă întorc la ei mai devreme sau mai târziu. Îi găsesc acasă când sunt singuri și tot nu scapă. Unii mă cheamă ei, disperați că i-a părăsit iubita sau că și-au pierdut averea la pariuri sau pur și simplu sunt deprimați. Și fac asta zi și noapte, fără pauză. Am obosit și eu. Nu, mulțumesc, nu vreau ceai. Vino cu ceva ce nu știu și îți mai dau timp.
