Știa bine strada și numărul. Când se opri în fața casei aproape că n-o recunoscu. Buruienile și iedera o înveleau aproape de tot. Împinse poarta. Un câine începu să latre. Culcă cu pasul câteva ierburi înalte și se apropie de casă. Câinele păru să-l recunoască și lătratul se înmuie. Zidurile erau scorojite și un colț al acoperișului se prăbușise. Cineva zidise ferestrele. Mângâie zidul. Câinele schelălăi ușor. Nu mai călcase pragul casei natale de 40 de ani. Trase poartă după el și câinele tăcu.
Tina Dublea
Mi se gudură ochii când vine și amușină. Îl las să mă muște. Îmi macină buzele și împreună cu ele, scoarța cerebrală. Creierul, dacă îl am, mi se scurge printre dinți. Nu știu dacă ai lui sau ai mei. Vreau să mă sfarme între măsele, doar să îi văd dincolo de ochi. Ochi de câine albastru. Marquez? Marchez că mă sfâșie. Fâșie cu bucată. Mă mușcă și fuge. Apoi, mi se ascunde. Mi-e frică că îi e frică să îl îmblânzesc. Nu cred că știe ce e o mângâiere. Și asta e rău. Oare mai am limbă pentru linsul de răni?
Titela Durnea
Nenea Fane ieșea rar din ogradă. Îl vedeai duminicile, blagoslovind în strană, ori la câte-un priveghi, unde-și îneca amăreala din piept. Prin gardul lui dibuiai ăle mai grase și faine pere și prune din sat. Da' placa de pe poartă și răutatea-i întinsă peste șapte sate te făceau să-nghiți saliva și să iuțești pasul. Când s-a dus să-și cate frumosul sufletului în cer, tanti Saveta a dat jos plăcuța de pe gard și ne-a poftit pe toți țâncii la ospățul toamnei. În curte, un motan tărcat își ștergea mustățile de lapte.
