Singura dată când a renunțat la ținuta protocolară și la tonul deferent, pe care și-l păstra și când nu era nimeni în jur, a fost atunci când am bătut la ușa biroului lui. Aveam nevoie urgent de-o semnătură, trebuia să plec în delegație și cred că pândise acest moment. M-a primit zâmbind și fără niciun cuvânt m-a strâns în brațe. A fost atât de intempestiv gestul încât n-am simțit decât graba lui și confirmarea faptului că sentimentele ținute în frâu răbufnesc când te aștepți mai puțin.
Georgiana Andreea Năstase
Plutea în nepăsare în barca ce-l purta ca pe coșciuge plutitoare. Mirosul apei era îmbâcsit de mirosul epuizării sale. Fizice, mentale, emoționale. Naviga așa de vreme îndelungată, și se confunda cu frământarea vremii. Se simțea ușor cumva să nu se mai opună. Să lase să fie. Să lase să piară. Părți învechite și îmbătrânite ce-l trăgeau ca plumbul în negura ființei sale. Hai, că nu e dracu' chiar atât de negru, își zicea. Dar nici lumina chiar așa de orbitoare, auzea. A rotit cârma la dreapta. Și a văzut curcubeul.
Elena Nicoleta Deaș
Ne-am întâlnit ca doi naufragiați care au învățat să plutească separat. El, preocupat să pară ocupat, eu, prea obosită ca să mai salvez pe cineva acum. Nu făcea nimeni valuri, doar aerul părea să râdă de noi și de efortul nostru de a părea indiferenți. Umbrele alunecau alene pe trotuar, fiecare își ținea ritmul, atent să nu tulbure liniștea celuilalt. Am trecut pe lângă noi fără să ne atingem, fiecare în barca lui de demnitate, înaintând încet, de parcă nici n-am fi fost vreodată pe acolo.
