Imaginea mea, tremurată și pixelată, rulează pe toate ecranele din sătucul nostru prăfuit. Spun că am dispărut de trei zile și părinții mă caută disperați. Numai că eu sunt chiar aici, în spatele casei, în fântâna cea veche. Apa șoptea numele meu, iar când m-am aplecat, o mână m-a tras înăuntru. De atunci, văd lumea prin luciul întunecat și rece. Camerele televiziunilor filmează în curte, lumea plânge, dar nimeni nu aude cum strig de sub apă. Știrile spun că speră să mă găsească viu. Eu sper să li se facă sete.
Iulia Biro
Stătea întins pe canapea, cu ochii la TV. Venise acasă obosit de își simțea oasele moi. Nevastă-sa nu ajunsese, încă, era bine fără cicălelile ei. Știrile au început cu un accident grav. Pe ecran - o mașină contorsionată, metal sfâșiat și o bucată însângerată dintr-o cămașă, atârnată de caroserie. A clipit, însă imaginea nu dispărea: mașina lui, cămașa lui. Ușa nu s-a deschis, totuși nevastă-sa a pășit înăuntru fără zgomot, cu mișcări cunoscute, dar parcă fără greutate. Se auzea doar televizorul.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
În noaptea aia, televizorul pâlpâia în sufragerie. Mama dormea. Eu ascultam știrile. Un băiat de doisprezece ani a dispărut din parc. Poliția cercetează. Fotografia mea pe tot ecranul. Eu pe canapea. Îmi simțeam inima în gât. M-am uitat în oglindă, fața mea a zâmbit vag și s-a estompat. Am întins mâna. Degetele au trecut prin sticlă ca prin fum. Ușa a scârțâit. Era închisă. Afară, ploaia spăla sânge imaginar de pe trotuar. Știrile mințeau. Sau eu eram minciuna? Cineva mă căuta. Sau eu deja plecasem? Știrile continuau.
