Am fost colegi de suferință în facultate. Planificam să ne-ntâlnim pe înserat, la apocalipsa autumnală a soarelui. Când vii în București? Nu cred că ajung, hai tu în Ploiești. Să mă duci unde e mai frumos, a zis. Te duc să faci poză cu maestrul Caragiale, zic. Îl dezgropăm? E deja dezgropat, doar facem poze. Bun, la schimb, te învăț să joci la păcănele, zice. Fac pariu că o să ne distrăm, propun să facem o plimbare prin cimitir să facem rost de bijuterii și valută să avem ce juca, zic. Înarmați cu sapa am pornit.
Ramona Ungureanu
A treia duminică în care scaunul cu pernuță stacojie a lu' nea Ilie era gol, părintele nu-și putea lua ochii de la el, de zici că era o za ruptă în ceva lanț, un hău. După slujbă se duse ață la el acasă. Badea Ilie nu se opri din bărbierit, da' începuse să-i tremure mâna. Îi ceva bai, bade Ilie? Îi bai, sigur că-i bai, băietu' meu îi mort, fără vină, ăla-i baiu', că dacă fiecare are înjer păzitor și nu păzăște bine, nu-l traje nimè la rost? Îi mort de zășè ani, și nici-on înjer n-o cerut iertare. Amu-i târziu.
Ana Maria Dobre-Nir
În cafeneaua subterană, unde pereții curgeau lent, ca niște vene de metal viu, Mara și Ilinca își apropiară frunțile. Contactul era totul, pielea vibra, iar gândurile treceau între ele ca un curent rece: nu-mi vine să cred că trecem prin asta, spuse una, și cealaltă îi răspunse fără glas: credeam că lumea va îngheța, nu că se va stinge; în ecranul uriaș, soarele pulsa încet, lichefiindu-se în propria lumină, și din vibrația aceea născu o spirală palidă, care se răsucea lent, ca începutul unei noi materii.
