Azi vine mama de la spital. Ce facem când o să vadă că i-au distrus grădina? Bătrâna nici n-a întors capul spre locul unde altădată își găsise liniștea. Era slăbită, anii și boala o apăsau. A urcat greu scările susținută de cei doi copii. Au stat ce-au stat apoi i-a trimis acasă, nu mai avea nevoie de nimic. După ce a apus soarele a coborât ușor, treaptă cu treaptă. A ajuns la grădina ei. Luaseră tot. Mai rămăsese într-un colț leușteanul. A rupt o frunză. A frecat-o între degete. A băgat-o în buzunar și a pornit.
Monica Bologa
Îmi fac ceaiul de tei, mă așez pe balansoarul de lângă fereastră, și îl beau încet, cu ochii pe soarele care dispare după deal. Deodată, aud o respirație grea, fierbinte, în ceafă. Mă excită. O energie ciudată mă trage spre pat și, încet, devine bărbat - asta mi se întâmplă în fiecare seară. Și ce îți face acel bărbat?, îmi întreb pacienta. Mă iubește până la răsărit. Îi întind femeii rețeta și plec. Ajung acasă, mă așez pe fotoliu și beau un ceai de tei, cu ochii pe soarele care dispare după deal. Aștept.
Clara Marinescu
Îl privesc cum se zvârcolește de durere și-mi joacă tâmp un zâmbet pe față. Încerc să mi-l stăpânesc, întotdeauna m-am mândrit cu tăria de a controla și măsura totul. Îmi vine să mă scarpin în palmă, din pricina încordării cu care îi sugrum gâtul, s-a înroșit și mă mănâncă. Ochii i s-au bulbucat, hai că nu mai e mult. Încep să număr minutele. Parcă la ultimul zvârcolirea a ținut mai puțin. Și nu a fost nici atât de vânăt, nu? Gata. Nu mai mișcă. A tăcut, în sfârșit. Ai observat? Tăcerea are culoarea amurgului.
