În fiecare dimineață îmi aleg dispoziția ca pe o haină. Bucurie, neliniște, curaj, melancolie. Le țin pe toate pe același umeraș, cel vechi, de lemn, moștenit de la mama. Uneori îl mai scutur, ca să cadă emoții de care nu mai am nevoie. Alteori îl privesc minute bune, indecisă. Azi, pe la prânz, mă pregătesc să plec. Suportul de lemn e gol. Nicio trăire nu se mai lipește de mine. Se pare că azi dimineață, când m-ai îmbrățișat, mi-ai luat toate stările. Ai lăsat umerașul gol. Și pe mine, complet îmbrăcată în tine.
Iulia Stavre
Parchez mașina în fața blocului, vin lunar la părinți, astăzi sunt împreună cu soția și copilul. Geanta de voiaj ticsită o am după gât și două valize în mâini, urcăm la etajul doi, deschid ușa, mă întâmpină copilăria, îmi zâmbește nonșalant. Pălăria tatei e nemișcată în cuier, paltonul elegant al mamei este la locul lui, hainele cuminți din șifonier le păstrează parfumul. În jurul mesei din sufragerie bunicii ne privesc din fotografii, în garderoba din suflet, în dosul aparențelor, îmi port dorul prin lume.
Gabriel Moldovan
Vestiarul miroase a naftalină. Lumina rece decupează cadavrul împăturit al lui Matei, agățat pe un umeraș metalic modificat. E transformat în recuzită scenică. Fără urme de violență vizibilă. Pe pereți, post-it-uri zic despre forme și supunere. Schițele regizorului arată obsesia pentru control total. Spune că a fost un exercițiu cerut, o transformare necesară. În sălile laterale văd actori forțați să repete aceleași posturi strâmbe. Sting lumina. Umerașele se ating ca niște ecouri reci. O artă dusă prea departe.
