Vorbea încet, ca la spovedanie. Gata, nu te mai vreau, mi-ai spus că vine și am așteptat, oamenii vorbeau, cuvintele treceau pe lângă mine, eu auzeam doar șoapta ta, mâine, sigur mâine, dar mâine nu a venit, așa că taci, te aud, dar nu te mai cred și, o să îți spun rar, să înțelegi, nu te mai vreau, mă auzi, mâine nu mai este o opțiune, există doar astăzi, aici, această biserică, în care, cu aceiași oameni lângă el, un alt băiat mă așteaptă. În fața ei, pe umeraș, rochia albă, îngălbenită de vreme, foșnea a plâns.
Oana Năstase
Când eram mică îmi plăcea tare mult să mă joc de-a prințesa. Avea mama o superbă maramă de borangic pe care o ținea în șifonier pe un umeraș metalic. Mă înfășuram în fel și chip în fața oglinzii și îmi imaginam povești despre trecutul meu de prințesă rătăcită în lume. Într-o zi nu am găsit umerașul cu marama. Degeaba l-am căutat printre haine. Era singurul umeraș metalic din șifonier și nu mai era acolo. Mama a fost bolnavă și plângea mult în perioada aia. Nu am mai văzut niciodată umerașul metalic.
Florina Hegedüs
Îmi amintesc cât eram de geloasă. Desigur, ea era a lui, da și eu. Când între ei tensiunea era prea mare făceam dragoste în trei. Ciudat mi-a părut când ea a început să mă scoată din atmosfera-mi rarefiată, să mă îmbrățișeze, să mă sărute disperată. Aș vrea să spun că el e băiat bun, nu e. A părăsit-o, m-a părăsit. Jelim. Doar că ea, poate să-și miște viața, pe când eu îs răstignită pe crucea din plastic, din șifonier. Și tare mi-e teama că eu, Doamna de Braiconf, voi sfârși pe o bară de haine într-un second hand.
