M-ai cules din noroi când mi-a fost cel mai greu. M-ai luat de mână iar eu mi-am așezat sufletul chircit în brațele tale, în poziția linguriță. M-ai învățat să fac cea mai bună tocăniță. Cu mărar. M-ai învățat culorile. Nu culorile obișnuite. Alea ascunse, ale artiștilor. Mi-ai arătat cum să combin culorile când mă îmbrac și cum să mă machiez fără să fiu țipătoare. Ne-am plimbat prin orașul nostru toamna, prin noapte, fără frică. Nu ți-am mai auzit vocea de mult. Aș putea să cred că ești reală.
Monica Liana Radu
Patru dimineața. Nu dorm. Cuvintele mă împung în coaste și mă ridic să le vărs afară. Unele s-au oprit în gât, așa-s de amare, dar celelalte se înșiruie după reguli de ele știute, sau poate trimise de o divinitate binevoitoare. Câte un semn de punctuație rebel, sau o întorsătură de frază năzdrăvană se joacă puțin cu nervii mei, dar când am terminat, oftez din rărunchi, pun capul pe pernă și dorm buștean până a doua zi. În nopțile mele cele mai smolite, când până și speranța mă părăsește, îmi rămâne cuvântul.
Ana Maria Dobre-Nir
Aurelia ieși în curte după pisică, atrasă de mieunatul slab de sub trambulină. Ținea lanterna strâns, iar lumina îi tremura pe iarbă. Când s-a aplecat, a văzut o creatură mică, mov, care pulsa ușor, ca o lumină respirând. Avea ochi mari și stătea lipită de pisică, scoțând un sunet fin, ca un clinchet. Aurelia nu a fugit. S-a lăsat în genunchi. Creatura i-a atins palma cu o antenă subțire, iar pielea i s-a încălzit. Ai venit de acolo? a șoptit ea, privind spre lună. Apoi au rămas alături, în tăcerea nopții.
