Eram cei mai buni prieteni. Avem același nume, eram născuți în aceeași zi. Ne jucam împreună și împărțeam jucăriile. Ale lui, căci ai mei aveau alte posibilități. Apoi părinții lui au emigrant, dar asta nu ne-a oprit să fim în continuare împreună. Rețelele ne ajutau să ne vedem și iar împărțeam tot, citeam aceleași cărți, vedeam aceleași filme. Azi s-a întors, bucuria a fost imensă. El e medic ginecolog, are un cabinet și azi m-am dus la el cu soția. El i-a zambit, a închis ușa și m-a lăsat în compania asistentei.
Ana Maria Vaida
N-avea cu ce să-și plătească mâncarea. Își isprăvise puținii bani rămași pentru că se făcea mangă în fiecare seară ca să uite că băgase fabrica în faliment și că îl părăsise nevasta, fiind deci un ratat, cel puțin așa se considera atunci, dar într-o zi un bucătar mexican care habar n-avea cine fusese, i-a spus că-i dă să mănânce gratis dacă îl ajută să gătească. S-a împrietenit cu noua îndeletnicire și, cu toate că nu-și făceau confesiuni, depresia s-a dus, topită încet ca untul într-o tigaie încinsă.
Mihaela Popescu
Aveam 14 ani când am început să vindem împreună fericire la un colț de stradă. Cu gluga hanoracului peste ochi, cu mâinile în buzunare, cu o mâna dădeam noroc, cu cealaltă strecuram pliculețele. Era rândul lui apoi să salute și să primească plata. Mergeam împreună să ridicam marfa și tot împreună livram câștigul. Nu întârziam niciodată, nici nu aveam voie. Cunoșteam bine regulile. Când boala mamei s-a agravat și aveam nevoie de mai mulți bani pentru tratament, el și-a asumat singur riscul transportului.
