Țara se trezea zilnic cu ecranele topindu-se ca jeleurile, legile se lungeau elastic și scandalul de corupție țâșnea din decor ca un clovn scăpat din cutie. Dia, judecătoarea, aluneca prin tribunal cu roba translucidă, iar cuvintele îi ieșeau sub formă de baloane sonore. Ion, politicianul, sărea dintr-o promisiune în alta, cu zâmbetul lipit și buzunarele grele, care clincheteau singure. Când Dia rostea verdictul, podeaua se rotea, Ion se umfla, iar țara izbucnea într-un râs programat, incapabilă să apese ieșire.
Emanuel Pope
De dimineață o ținea așa. Plecase de la Brăila, după un ocol pe străzile mari, apoi pe cele din zona portului. Încă îi plăceau. Fără grabă ajunse apoi la Constanța. Pe strada Mihai Viteazu, prin Tomis IV, apoi de-a lungul litoralului până la 2 Mai. Hotărât se îndreptă și spre Cluj. Dorea să-și amintească anii de acolo și întârzie pe strada Mașiniștilor. Mai mult ca sigur că fostele sale gazde nu mai erau în viață. Apoi se gândi la anii din Londra. Deși aproape i se păreau prea departe și se dădu jos din pat.
Andrei Moraru
Închid ochii și visez la Polul Nord. Da, acolo aș merge când o să fiu mare. Așa m-a învățat bunicul: să visez cât mai departe și, mai târziu, să îmi doresc cu adevărat să ajung acolo. Dar nu am crezut niciodată că aripile visului mi se vor frânge. De ce a plecat bunicul și eu am rămas aici? Mi-a spus clar că vom merge împreună, dar uite că nu am ajuns la Polul Nord. El a plecat undeva cu verdeață, așa zice mama, și nu o să se întoarcă prea curând. Eu, voi merge la el mai târziu. Mult mai târziu. Unde, Cum, Când?
