am primit o pungă mică și grea, fără fundă, fără explicații. Am desfăcut-o cu graba omului modern și am găsit doar un ceas stricat. L-am judecat imediat inutil. Abia mai târziu am înțeles că nu mai ticăia pentru că fusese purtat prea mult, trecuse prin mâini care munciseră, iertaseră, așteptaseră. Nu era cadou, era oglindă. M-am uitat la mine: eu ce timp dau mai departe? Într-o lume care cere mereu mai mult, poate singurul dar adevărat e să nu ne grăbim să fim mai puțini. Să mai stăm puțin. Fără zgomot. Fără grabă. Azi.
Ana-Maria Butuza
Încă nu știam nimic despre ea, după un an în care ne-am simțit iremediabil atrași. Mă căuta și ne iubeam ca doi nebuni. Orice întrebare, chiar și unde locuia, era ocolită cu seninătate. Într-o seară am urmărit-o până acasă și atunci i-am înțeles tăcerea, însă nu situația ei materială mă interesa, ci ea. În Ajunul Crăciunului i-am bătut la ușă cu un ho ho ho stângaci. I-am întins darul, de la Moșu'. M-a privit tulburată și m-a împins. Din spatele ei s-a auzit vocea unui bărbat: Cine e, femeie? Nu primim colindători.
Ana Ludușan
Se făcea că merge spre casă, de Crăciun, când deodată i s-a părut că se perindă prin fața ochilor, viața ei întreagă, de la primul pas până la ultimul, poticnit, de parcă timpul râdea în hohote de naivitatea ei de a crede că are un rost în lume, că poate visa la zborul Albatrosului, s-a trezit în hârtoape, răstignită între naștere și moarte de o sentință pronunțată sec, prin care își vedea viața măsluită, fără să se poată apăra, fără să poată dovedi, răstignită, fără dreptul la speranța de a se mai întoarce acasă.
