Într-un decembrie rece, Mara desena la lumina lămpii un Moș care ar fi putut să existe cu adevărat. Nu mai credea în povești, dar credea în oameni ce aveau suflet și mâini gata să ajute. Îl desena bătrân, cu chip blând și privire caldă, ca pe cineva care știe unde este durerea și cui îi lipsește ajutorul. Satul lor îndepărtat abia mai spera la minuni. În noaptea aceea, Mara a văzut urme în zăpadă și o geantă lângă poartă: pâine, mere, o jucărie. A înțeles că desenul ei fusese văzut și că astfel de Moși pot exista.
Monica Bologa
De când lucrez la bancă, în fiecare iarnă, un bărbat vine și își face un împrumut, îmi spune prietena mea, sorbind din cafea. Apoi tot anul muncește ca nebunul să-și achite ratele. De fiecare dată, are pentru noi câte o vorbă bună. E cel mai fidel client al nostru. Și îl cunoști? Cine e?, o întreb. Îl știe tot orașul. Toți copiii. Prietena mea se uită absent pe fereastra cafenelei, apoi se oprește brusc. Uite, el e. Un bărbat trece pe trotuar, cu o sacoșă grea într-o mână. L-am recunoscut imediat. Este tatăl meu.
Iulia Stavre
Timid, o privise tot liceul din dosul ochelarilor de tocilar, o ajutase la toate proiectele, îi scrisese temele când i-o ceruse, și-a asumat fapte pe care nu le făcuse s-o scoată din încurcătură, a lăsat-o să plângă pe umărul lui când a avut nevoie, i-a dat sfaturi când a fost trădată, îi spunea tu, Matei ești fratele pe care nu l-am avut. Când l-a văzut ieșind de la ore de mână cu Maria, ea și-a înțeles inima. Înainte de vacanța de iarnă, i-a scris o scrisoare. A pus-o într-o carte, cadou de Secret Santa.
