Mă uit pe geam. O macara strălucește în soare. Blocul din față e aproape gata. În capătul străzii, la Aprozar, e coadă. Bunicul meu e acolo. S-a sculat de la patru dimineața ca să fie printre primii. Ai mei sunt în bucătărie. Au stat până târziu azi-noapte, ghemuiți lângă caloriferul rece. Sub el e un aparat de radio care transmite ceva important, în surdină. Mama prăjește felii de pâine la flacăra aragazului, apoi întinde margarină pe ele pentru mine și sor-mea. Moș Gerilă vine la sfârșitul săptămânii cu portocale.
Ionuț Morariu
Mereu mi-am zis că-s sănătos tun. Până într-o zi, când aerul mi-a fugit din plămâni, inima mi-a luat-o razna și, ca un animal hăituit, m-am pus la pământ în cel mai întunecat colț al casei. Așa am dat de ea, moartea cea mică. N-aveam de unde să știu că-i cunoștința veche. Că moșu' o trăise primul, în noaptea în care, fugar din calea rușilor, noptase sub crucile de la Putna. A ascuns-o cum a știut mai bine: în sticlă, în tăcere, în sânge. Acum cred că spaima asta l-a bântuit toată viața. Și a lăsat-o moștenire.
Aurelian Țolescu
Când eram copil de 4-5 ani, n-am avut Moș Nicolae sau Moș Crăciun. Nu exista decât Moș Gerilă și misterul cel mare era cum apăreau cadourile de la el. Pe-atunci, am primit cea mai specială jucărie, o mașină teleghidată, cum nu mai văzusem și îmi dădeam seama că puțini copii puteau primi așa ceva. Spirit curios, după ce m-am jucat mult cu ea, am demontat-o ca să aflu cum funcționează. A durat ceva vreme să înțeleg cât de mult m-au iubit părinții și să recunosc efortul lor, pentru a deveni cel ce sunt azi.
