Trenul era aproape gol. În compartiment, doar eu și bătrânul cu căciulă roșie. Citea dintr-un carnețel. Mi-a oferit o portocală. Am decojit-o încet, așa cum o făceam în copilărie. Am vorbit. Mai mult despre mine. Despre visuri și proiecte neterminate. La coborâre, a uitat carnețelul pe banchetă. Pagini albe. Excepție: una singură; pe care era scris numele meu și o ispravă demult bifată. M-am uitat pe fereastră, dar peronul era gol. De atunci, oricând ezit, aud foșnetul paginilor goale așteptând să fie umplute.
Radu Gramatovici
Când i-a răspuns maică-sii așa la întrebarea de unde ai astea, nu s-a gândit că trei cuvinte i-ar putea schimba viața într-atât și că după aceea nimic nu va mai fi la fel, nici vacanța de vară în care alerga liber prin văiugi, nici cea de iarnă în care își încălzea picioarele înghețate la sobă și asta nu din cauză că s-ar fi plâns el de ceva, ci că maică-sii i-au revenit pe loc crâmpeie îngropate de copilărie, în care urmele roșii de pe fese erau de la taibunică-su, când se îmbăta și-l bătea cu scândura de la pat.
Toni Mirică
Venisem la serbarea de Moș, la serviciul tatei. Eram un nod de fetiță, strânsă de emoție, și-mi frământam cu palmele rochița. Când Moșul a intrat, cu sacul plin de ierni și jucării, știam că nu la mine vine. Eu eram mereu în spate, nevăzută. Și totuși, a venit. Nu ridicam privirea, doar pantofii lui îmi erau atât de cunoscuți. Am șoptit cum mă cheamă și, când mi-a mângâiat obrazul, am simțit că zbor. După serbare am dat fuga la tata, în holul mare, iar el își scutura zâmbind vata albă de pe mânecile costumului.
