În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent roman: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025, cel mai recent volum de proză scurtă: Dă diriga de băut la Editura Litera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Cel mai bun prieten, Vecinul tăcut, Ceva mai răsărit, Onoarea pierdută a doamnei Rodica și Prea departe - toate textele aici.
*
Cum citim? Nu e o întrebare chiar degeaba. Cam toți suntem de acord că, pentru a putea scrie, e nevoie să citim; mult, puțin, dar să citim. Păi nu eram eu la Sibiu, cu Radu Vancu? Și întreabă el: ce zici, Mihai? Un om care nu citește va fi capabil, vreodată, să scrie ceva valoros? Eu am stat să cuget molcom (eram în Sibiu, totuși!) și am răspuns că da, dar că, după mica mea știință, cazurile acestea sunt extrem de rare. Vancu mi-a cerut să-i dau un exemplu, unul singur, și eu am dat un nume, pe onoarea mea c-am dat! Din nenorocire, am uitat complet despre cine era vorba. Dacă îmi amintesc, promit să revin!Acuma: realmente, avem de citit, ca să putem scrie, pentru că niciunul dintre noi nu este "un caz extrem de rar". Problema este că, dacă citim mult, uităm mult, dacă nu chiar tot. Așa că vin în fața dumneavoastră și vă propun fișa de lectură, în varianta ei cea mai simplă, practic scheletică: numele personajelor. Atât. Pe mine, personal, trebușoara asta mă ajută foarte mult, pentru că dacă revăd lista de nume, imediat îmi revine la suprafața minții și acțiunea cărții, firul ei epic. Dau un exemplu, ca să fie clar despre ce vorbesc: să zicem că citesc The Short Happy Life of Francis Macomber, da? Iată cum arată fișa mea de lectură:
Francis Macomber - american bogat, venit în safari
Robert Wilson - ghidul său de vânătoare (antilope, lei și bivoli africani)
Margaret Macomber - soția lui Francis, se culcă cu Wilson și-l omoară pe Francis.
Asta e tot. Nu e mult, nu e greu, dar e util. Când lecturile sunt prea multe, adunate de-a lungul anilor, memoria nu mai face față și ai senzația, de la o vârstă încolo, că citești degeaba; tot ce-ți rămâne după lectura unei cărți este un sărman "Mi-a plăcut" sau un biet "Nu mi-a plăcut", ceea ce este puțin, este irosire. Poate că sfatul meu nu este util multora dintre voi, dar dacă măcar unul sau doi (sau trei) se alege cu ceva de la mine, de la efortul de a vă destăinui un truc simplu, atunci consider că a meritat din plin. Să înveți de la cineva e foarte greu. Deci, lectură plăcută!
Cel mai bun prieten
1. Ceasul bate ora șapte. Afară s-a întunecat și pereții apartamentului sunt mai reci pe zi ce trece. Aștept. Parcă am așteptat de dinainte să mă nasc și încă o fac, dar nu știu pe cine, la ușă nu bate nimeni. Am încetat să mai ucid gândacii ce mișună prin bucătărie, iar șobolanul îmi e cel mai bun prieten. Nu am ce face, decât să ascult ticăitul ceasului și frigul și întunericul cum umplu camera și îmi ajung în oase. Aștept să mă găsească cineva, căci mirosul e prea puternic și prietenul meu a început să mă mănânce. (Sara Ungureanu)
Bronz. Nimic de obiectat. Așa se scrie flash fiction!
2. Medeea se așeză pe bancă, temătoare să nu fi întârziat. Sprijinit în baston, bătrânul venea pe alee. Octogenar, cu redingota impecabilă, stârnea admirația trecătorilor. Permiteți, domnișoară? Am coborât din troleu să fac câțiva pași. Și să-mi revăd prietena din parc. Fata încuviință, aranjându-și bereta. Mai dați lecții de pian? Nu draga mea, mă confunzi. Vin de la cimitir, fiica mea ar fi împlinit 30 de ani astăzi. Bastonul alunecă. Medeea îl prinse și șopti - Hai, tată, s-a făcut deja tare frig. (Monica Aldea)
Din punctul meu de vedere, e un pic confuz raportul dintre personaje, sau mai exact este confuz următorul aspect: cine crede tatăl Medeei că e Medeea? "Și să-mi revăd prietena din parc". Aici sunt eu încurcat!
3. Cel mai bun prieten este cel care îmi lipsește cel mai tare. Dar care să fie acela? De ce sunteți atât de mulți? La Coco am văzut 1984 dat de sârbi, în miez de noapte. A alunecat pe trepte și s-a lovit la cap. Anca era diabetică, a fost repartizată într-un sat de lângă Dunăre, iar gazda i-a ascuns seringa, deoarece credea că fata se droghează. Marius a făcut un atac de cord, l-au dus la urgență, dar era coadă și a murit pe coridor. De va fi să mor, cine dintre cei de azi îmi va aprinde o lumânare pe mormânt? (Gyorgy Gyorfi-Deak)
Text bun, cu final slab. Vocea auctorială pare să creadă că cel mai bun prieten este cel care va veni la mormânt ca să aprindă o lumânare. Neconvingător, din punctul meu de vedere.
4. Am crescut amândouă la aceiași grădiniță. Mamaia Petrica avea grijă de noi, să ne apropiem, ca două surori. Mai târziu mi-a zis că suntem surori de lapte. Mă alăptase mama ei când eram pruncă. La școală am stat în aceiași bancă. Pe la 16 ani ea și-a făcut primul prieten, iar eu le facilitam întâlnirile. Devenisem de nedespărțit. Mai târziu ea se îndrăgostește subit de alt băiat, cu care s-a căsătorit ulterior. Mie îmi rămăsese primul ei prieten. Nu-l voiam, dar n-am avut ce face. Așa că m-am îndrăgostit de el. (Getuța Corbu Zecheru)
"Așa că m-am îndrăgostit de el" este aici ca nuca-n perete, nu se potrivește deloc. Textul se încheia rotund la "dar n-am avut ce face". Alt punct slab este acest "Mai târziu ea se îndrăgostește"; ce caută aici prezentul? Este absurd!
5. M-ai cules din noroi când mi-a fost cel mai greu. M-ai luat de mână iar eu mi-am așezat sufletul chircit în brațele tale, în poziția linguriță. M-ai învățat să fac cea mai bună tocăniță. Cu mărar. M-ai învățat culorile. Nu culorile obișnuite. Alea ascunse, ale artiștilor. Mi-ai arătat cum să combin culorile când mă îmbrac și cum să mă machiez fără să fiu țipătoare. Ne-am plimbat prin orașul nostru toamna, prin noapte, fără frică. Nu ți-am mai auzit vocea de mult. Aș putea să cred că ești reală. (Alina Nedelcu)
Dacă mă luam după inima mea, dădeam acestui text locul doi, nu locul cinci, pentru că m-a emoționat foarte tare: și eu am avut o astfel de prezență-absență în viața mea. Dar, cum nu vreau să se creadă că Alina are pile, am exilat textul ei pe locul cinci. Deși!
Vecinul tăcut
1. Pe vecina din dreapta am remarcat-o imediat ce m-am mutat în cartier. Nu era la prima tinerețe (nici eu nu mai eram), dar era subțire și înaltă și mă cam lua cu călduri ori de câte ori o vedeam, fie îngrijind florile din fața casei, fie plimbând cățelul, dar mai ales când ieșea la jogging, cu șortul și bustiera mulate. Iar ea îmi zâmbea șăgalnic de fiecare dată când ni se intersectau privirile. Într-o zi mi-am luat inima în dinți și am salutat-o. Vorbești, m-a întrebat. Îhî, am răspuns și-am trecut mai departe. (Pompilian Tofilescu)
Frumoasă găselnița asta: vecinul tăcut e chiar vocea narativă! Nu mă așteptam, bravo, domnule Tofilescu!
2. I-am băgat sub nas biletul și mi-am revendicat locul, cu ochii în telefon și fără chef s-a tras mai departe. Tipa care-l însoțea se farda tacticos iar în compartiment se auzeau bipăituri enervante. Omul acela primea mesaje și butona atent și încruntat, ferindu-se, însă privirea mea a prins ceva ciudat. Când a ieșit pe hol, m-am aplecat spre fată: cred că iubitul tău discută cu altă femeie c-am văzut pe ecran cuvinte explicite. A râs tare, ăsta este peștele meu și aranjează întâlniri cu clienții. (Andra Toropoc)
Text bun, făcut parcă în joacă, dar rotund. Nu am ce-i reproșa, chiar dacă nu-l găsesc genial. Dar ce găsesc eu genial, Andra, când scrisul este al altor oameni, nu al meu?!
3. Pentru că-s vorbăcios din fire, îi admir sincer pe oamenii tăcuți. De fapt, le sunt recunoscător că-mi cedează partea lor de dialog din conversații. Vecinul Teo e, de departe, în topul preferințelor mele. Îmi place cum zâmbește când îmi ascultă poveștile vesele și cum se necăjește la cele triste. Stau des de vorbă cu el. Ieri i-am povestit, la gard, ultimul roman al lui Murakami. Când am intrat în casă, Cocuța m-a ironizat: Grigore, de 20 de ani suntem vecini cu Teo și tu încă n-ai aflat că-i surdomut din naștere? (Paul Dârvariu)
Un roman de Murakami povestit la țară, la gard... da, asta e ceva! Nici nu mai contează că Teo n-a auzit nimic. Oricum, după 20 de ani, știe când vocii narative îi place un roman și când nu. Doar nu este primul roman pe care-l "aude" de la vecinul cel vorbăcios!
4. Într-o dimineață cântam prin casă, când sună cineva la ușă. Prin vizor văd un domn în vârstă, firav, bine îmbrăcat. Deschid, domnul zice, scuzați deranjul, locuiesc dedesubt și am auzit pe cineva cântând. Cer scuze, e ora nepotrivită? Nu, voiam doar să văd dacă nu cumva e fiul meu cel care cântă. Doar eu cânt aici, îngaim. Ochii îi fug peste umărul meu în locuință, zâmbește palid și zice, vă recunosc vocea, vă ascult de mult în tăcere, dar fiul meu a plecat odată să cânte într-un cor, și nu a mai venit. Am sperat. (Ruxandra Donose)
Foarte trist, foarte bun, m-a aruncat cu gândul la Apolodor din Labrador. Ce nu era nici dirijor, nici acrobat, nici dansator, făcea și el ce-i mai ușor, cânta la cor.
5. Pe nea Vasile îl cunosc de când eram mic. Un om foarte tăcut, spre deosebire de nevastă-sa, care îl cicălea nonstop. De-abia ne aștepta când mergeam cu gașca de la bloc să-l colindăm. Ne umplea buzunarele de bomboane cubaneze și de ciocolățele chinezești. Soția i s-a prăpădit de vreo șapte ani, dar dânsul, de când cu Alzheimer-ul, de câte ori mă vede mă întreabă dacă am văzut-o cumva. Nu-mi place să-i spun, dar parcă n-aș vrea să-i răpesc bucuria care i se citește în ochi de fiecare dată când îi răspund că a murit. (Cristian Nedelcu)
Foarte crud, foarte bine scris, bravo, domnule Nedelcu!
5. (Ex aequo): Istvan și Niculae erau vecini. Dintotdeauna. Micuți fiind, măsurau ulița în lung și-n lat cu ceilalți copii. De când se revărsaseră apele tulburi ale istoriei peste ei, nu schimbau o vorbă. Pe fiecare îl ținea mândria. Și teama. Niculae mânca pâine de jandarm, Piști, băcan cu mult dever. Amândoi hrăneau câte șase copii. Noaptea fu lungă și fără stele. În dimineața aceea de septembrie a lui '40, ușa se dădu de perete și Istvan scăpă pe nerăsuflate. Gyors, gyors. Niculae, fugi că vin ăștia să te ia. (Monica Liana Radu)
Am citit odată o carte, mai mult un raport istoric, care se numea chiar așa, "Vecini". Era vorba despre un sat polonez. Țăranii, cu popa în frunte, i-au omorât pe toți vecinii lor evrei și apoi am închis copiii și femeile într-o casă căreia i-au dat foc. Anul 1940. Când au venit jandarmii germani (Polonia era deja ocupată) au fost scârbiți de isprava țăranilor (multe trupuri fuseseră mutilate, ante și post mortem). Tot ce s-a păstrat, din raportul german se știe. Așa că eu zic, chiar dacă nu am asentimentul tuturor: românii și maghiarii au avut ei problemele lor, bube-n cap la fiecare, dar n-a fost chiar atât de rău ca-n alte părți ale Europei.
Ceva mai răsărit
1. Tot omul are un plan. Până își ia un pumn în gură. Sau un șut în cur. În fine, nenumărate-s căile prin care viața îți reconfigurează traseul. Ca atunci când aveam patru ani și lumea mă întreba: ce-o să te faci când o să fii mare? Iar eu răspundeam: făcător de pace mă fac și drept între popoare, dar un bunic comunist m-a ciupit de picior și am schimbat placa cu ceva mai răsărit precum tractorist sau milițian. De atunci, prost pe dinafară, dar deștept pe dinăuntru, am decis. Orice m-aș face, eu scriu fișa postului. (Ionuț Morariu)
Bronz. Nimic de lustruit la text. Bravo, domnule Morariu!
2. Femeia puse ultimul glob în brad și făcu un pas înapoi. Luminile din magazin îi dansau pe față, dar un nod în stomac îi aminti de toate încercările eșuate și de cei care trecuseră prin viața ei. Imaturi, zgomotoși, superficiali. Și atunci l-a văzut. Îl întâlnise și ieri, întâmplător, lângă rafturile cu cărți vechi. Calm, sigur pe el, atent, vorbea clar, fără să fie invaziv. Pur și simplu exista, emanând o energie de care nu era conștient. Pentru prima dată, zâmbi. Apoi observă ce ținea în mâini: baxul de Pampers. (Alexandrina Deaș)
Îmi vine să râd. Niciodată n-am avut mai mare succes la doamne decât atunci când eram cu căruciorul prin parcul IOR și trebuia să-i schimb scutecul fetiței mele. Anul 2016... parc-a fost ieri.
3. În sat, toți știau că Toader are cherestea numai bună de ridicat case. Când primarul ceru lemn pentru piață, Toader îl refuză. Așteptați să aduc din pădure, nu din ce țin pentru nepoată. Sătenii îl judecară și ziseră că-i zgârcit. Dar, într-o noapte, un foc porni prin sat. Aproape toate casele se aprinseră. Magazia lui Toader, însă, scăpă. A doua zi după incendiu, bătrânul donă lemnul să reconstruiască tot satul. Cheresteaua nu era pentru nepoată, zise. Era pentru când aveați cu adevărat nevoie de ea. (Răzvan Dițescu)
Nu m-am așteptat la acest final. Surprinzător și rar. Impresionant.
4. Știu ce se spune despre mine. Că sunt un împuțit egoist care n-a ajutat pe nimeni niciodată. Așa este, dar nu judecați: nu e chiar așa rău precum pare. În vremea din urmă, mi-am spălat păcatele și am închis gura lumii, chiar dacă am fost nevoit să mănânc doar pâine uscată și să umblu cu cămașa ruptă-n spate. Le-am făcut un monument frumos, mare, din marmură neagră. Numele meu e scris citeț, la fel și data nașterii. Doar anul morții mai lipsește. Nu ai cum să nu te bucuri de el, e cel mai răsărit din cimitir. (Șiranus Hakobian)
M-am enervat foarte tare, dar nu pot să recunosc valoarea textului. Cam toate rudele mele de la țară (adică toate rudele) gândeau la fel ca vocea narativă. Important e cimitirul, că acolo te vede toată lumea!
5. Mor și ăia care nu mâncă porc, și ăia de rumegă numa' frunze, nu te mai prosti cu dietele inventate, mănâncă ce-ți poftește inima și bucură-te. Viața asta trece repede. Să știi că nu vine nimeni pe la patruzeci să-ți bată în ușă și să-ți comunice: bună ziua, am venit să vă anunț că ați ieșit din garanție. Nu, te ia pe nepusă masă. Ochii te lasă întâi, îi mijești degeaba, literele devin din ce în ce mai mici, C seamănă cu O, trei parcă-ar fi opt, amanta-i ca nevasta. Țintești suta? Oi hi mai breaz. (Vero Antheia Teodoru)
Sunt prea mari diferențele între cuvintele folosite. Sau vorbește o țărancă, sau vorbește o intelectuală! Vero, trebuia să te decizi. Locul cinci.
Onoarea pierdută a doamnei Rodica
1. Doamna Rodica este o doamnă. Pentru dumneaei, părerea celor din jur este la mare preț. Fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tăcere sunt atent calculate pentru a menține imaginea unei femei care a trecut prin viață cu demnitate, fără compromisuri. Numai că nenorocirea lovește pe neașteptate. Ieri seară, prin ușa întredeschisă a apartamentului, doamna Rodica a fost văzută întinsă pe canapea cu capotul și picioarele ușor desfăcute, obrajii aprinși, părul răvășit și respirația întretăiată, citind. (Marius Stan)
"Citind"! Am murit de râs. Punct ochit, punct lovit, bravo, domnule Stan!
2. Copiii au pus mână de la mână și i-au cumpărat telefonul, ca să fie și ea conectată la lume. Cât au fost ei acolo, i-au explicat rapid cum funcționează. I-au făcut chiar o pagină pe Facebook. Cu bucurie, a văzut prima cerere de prietenie. O fostă colegă. Apoi alta, de la o vecină. Și alte 100. Apoi, cea care-i provocă un oftat lung. Era de la Petrică. Se iubiseră cândva, cu patimă. Fără speranță. În mare secret. Setările postărilor erau pe public. Au povestit toată noaptea despre iubirea lor. Mitul sfințeniei căzu. (Horațiu Dudău)
Finalul nu e bun. Iată cum ar fi trebuit să fie: "Era de la Petrică. Se iubiseră cândva, cu patimă. Fără speranță. În mare secret. Au povestit toată noaptea despre iubirea lor. Mitul căzu. Setările postărilor erau pe public."
3. Era singur în sala de meditație. Pedagoga intră. Tu ce mai stai? Mai am un pic, doamna. Ceilalți au ieșit. Au terminat; eu nu-i dau de capăt. Ce-i așa de greu? E o temă cu onoare, cu o femeie Rodica. Și colegii ce au scris? Numai prostii, nu pot spune. Ce anume? Treburi deocheate, doamna. Hm. Se duse și blocă ușa. Ia vino aici, în față. Da, doamna. Își lăsă fusta și se întinse pe catedră. Vino. Doamnă. Nicio doamnă; câteva minute eu sunt Rodica. Dar vă respect. S-o respecți pe mă-ta. Of, altul care trebuie învățat. (Florin Leșan)
Nu e chiar foarte credibil, dar e amuzant. Mă rog, pentru mine. Majoritatea cititoarelor nu vor găsi absolut nimic de râs. Suntem diferiți; din fericire!
4. Când Jeanne Antoinette Poisson a intrat între așternuturile deja șifonate ale lui Ludovic al XV-lea și a ieșit dintre ele marchiză de Pompadour nici nu s-a gândit că 280 de ani mai târziu Rodi Păstrugă va încerca aceeași manevră, doar că Ludovic al ei, spre deosebire de Ludovic al XV-lea, s-a întors la tăiat antricoate în Obor, în timp ce doamna s-a întors disperată la Sinaia să-și caute onoarea pierdută pe divanul de la Chalet Royal, pentru a afla că domnul l-a închiriat doar pentru două nopți. (Dan Banu)
Rodi Păstrugă ar trebui să spună "mersi", nu să se întoarcă disperată la Sinaia. Câte cucoane din clasa ei socială au șansa de a-și pierde onoarea la Chalet Royal?!
5. Diriga era chiar Rodica și eram preferatul ei din clasă. Învățam bine, eram artist și destul de frumușel la vremea aceea de liceu. Era o profă tinerică, ne învăța chestiuni interesante și, deși era cam boccie, ne plăcea corpul ei frumos și îmbrăcămintea sexy. Pe băieți îi zăpăcea când se freca ușurel între picioare cu colțul unei bănci, în timpul lecției. După banchet, m-a uimit când s-a băgat ușurel lângă mine, în patul meu din camera comună cu mai mulți colegi. Nu am îndrăznit. Rămâneam amândoi fără onoare. (Aurelian Țolescu)
Florin Leșan a îndrăznit, Aurelian Țolescu n-a îndrăznit. Asta-i diferența dintre locul trei și locul cinci: îndrăzneții înving!
Prea departe
1. Că te fereai de mine, înțeleg, oricum erai distant de la o vreme și bănuiam că era vorba de altcineva. Că te ascundeai în baie și-i trimiteai mesaje era o consecință firească. Că te-ai dus cu ea la munte, iar mie mi-ai zis că ești în teambuilding, foarte grav, dar, în fine, am trecut peste. Că ai lăsat-o gravidă, inacceptabil, dar știi ce? Pot înțelege și asta. Care puteau fi urmările dacă i-ai tras-o în mod repetat? Dar că persoana asta e mama și tu îl ții acum în brațe pe frate-miu, scuză-mă, dar mă depășește. (Camil Popescu)
Bronz! Bravo, domnule Camil Popescu!
2. Dacă plâng acum, m-aude și mă-ntreabă ce caut aici, în dulap. Îmi îndes nasu-n paltonul tatei, c-a plecat în grabă și l-a uitat, și-aștept să plece mama ca să pot ieși. Iau pușculița și paltonul ăsta și mă duc după tata unde-oi vedea cu ochii, cum a zis el, fă, plec unde-oi vedea cu ochii că oricum nu te-am vrut da' erai borțoasă și m-a amenințat tac'tu că mă omoară dacă nu te iau. Nu știu ce-i aia borțoasă, nici de ce-a plecat, da' de văzut cu ochii văd bine, până dincolo de iaz. De iubit, îl iubesc până la cer. (Sanda Burță)
Of, Sanda. Așa sunt iubiți tăticii, până la cer. Mai ales după ce pleacă unde văd cu ochii.
3. De dimineață o ținea așa. Plecase de la Brăila, după un ocol pe străzile mari, apoi pe cele din zona portului. Încă îi plăceau. Fără grabă ajunse apoi la Constanța. Pe strada Mihai Viteazu, prin Tomis IV, apoi de-a lungul litoralului până la 2 Mai. Hotărât se îndreptă și spre Cluj. Dorea să-și amintească anii de acolo și întârzie pe strada Mașiniștilor. Mai mult ca sigur că fostele sale gazde nu mai erau în viață. Apoi se gândi la anii din Londra. Deși aproape i se păreau prea departe și se dădu jos din pat. (Emanuel Pope)
Finalul nu mă convinge, dar textul mi-a plăcut foarte mult. Cluj! Londra! M-am regăsit peste tot, mai puțin la Brăila. Am fost acolo cu munca, la niște plopi mari, ne-a fost spartă dubița și ni s-au furat niște scule.
4. Mă urc pe stele și fur Luna pentru tine, mi-a zis într-o doară. Altă dată mi-a arătat o poză cu o familie și a jurat că ăștia vom fi noi, aproape l-am crezut. Ne-am cunoscut online. Mi-a înșirat dulcegării de credeam că o să fac diabet și-l plăceam. El student în Cluj, eu studentă-n București. Mi-am cumpărat și bilet de tren doar ca să apuc să-l văd măcar o dată. Zorii m-au prins cu poza lui în mână, pe holurile spitalului de psihiatrie. Am să te iubesc mereu, halucinația mea preferată. (Amalia Melnic)
Nu sunt sigur de "halucinația mea preferată". Dar poate că tocmai asta e o găselniță pentru unele cititoare; the beauty is in the eye of the beholder.
5. Ai plecat, dar ai zis că te întorci repede. În nopțile lungi parcă simțeam degetele tale pe pielea mea și îmi trecea dorul. Când citeam ceva îmi apăreau ochii tăi pe fiecare pagină și îmi mai trecea dorul. Am început să uit. Prima dată am uitat forma degetelor tale. Am zis că e normal. Apoi am uitat culoarea ochilor. Am zis că e normal. Când am uitat și vocea ta, m-am oprit puțin și m-am gândit. M-am uitat în inimă și am văzut că am uitat și iubirea pentru tine. Ai plecat departe, prea departe. (Florentina Ghițescu)
Nu sunt de acord cu "m-am uitat în inimă". Propun "m-am uitat în mine și am văzut că" etc.
5. (Ex aequo): Era de-o șchioapă când mama a lăsat-o în grija bunicii. Deși primea cadouri, undeva în suflet dorul săpa adânc și lăsa urme. Promisiunile anuale ale mamei că va reveni s-au rărit, timpul a zburat, dorul și-a schimbat forma, exista dar durea mai puțin. Acum, instalată în fața ecranului aștepta ca mama să-i răspundă la apel. Avea atâtea să-i spună. Devenise domnișoară. Deodată, un fior rece cu iz de abandon o cutremură. Oare pentru că mama era prea departe sau pentru că în poza de avatar strânge la piept o altă fetiță? (Mona Zelenco)
Deci ea are acum o soră mai mică. Am un prieten care s-a trezit, în plină adolescență (avea vreo 18 ani) c-o surioară. Caz real. Nu e ca-n filme... n-a putut niciodată s-o accepte, necum s-o iubească. Din punctul meu de vedere, textul putea fi mai bun, mai dur, mai crud, mai real.