În centru, oamenii miros a transpirație, urină și disperare. Păturile le zgârie pielea, dar au nevoie de ele. Supa le arde limba, dar le este foame. Regulile sunt simple. Nu lovi. Nu fura. Nu spera prea tare. Aseară, un băiat a vomitat și nimeni n-a mișcat un deget. L-am ridicat. Mi-am murdărit uniforma. L-am ținut până s-a oprit din tremurat. Apoi, am curățat podeaua. Dimineată șeful mi-a spus că primesc liber plătit. Zâmbesc. Nu pentru bani. Ci pentru că cineva ține scorul.
Georgiana Gabriela Fodor
Renumitul domn Pasquale Bruno locuia singur într-un oraș din nordul țării. Adunase o avere impresionantă. Am ajuns la ușa lui cu ceata de colindători după ce am umblat pe la toate casele. Ne temeam de domnul Pasquale, dar am cântat Tu scendi dalle stelle cu mare bucurie. A ieșit în ușă. Îmbătrânise tare, fruntea încruntată, privirea rece, mâinile tremurând. Ne-a dat câte un bănuț, apoi a trântit ușa. Din stradă l-am văzut la geam, ascuns după perdea. Era doar un copil a cărui listă nu a ajuns la Moșul niciodată.
Andrei Popa
Ninsoarea s-a oprit abia în dimineața asta. De când am ajuns în Bastogne, îndurăm un frig de crapă pietrele. Am trei degete înnegrite pe care nici nu le mai simt. Suntem înfometați, nu mai avem nici muniție, iar nemții ne-au încercuit. De la începutul războiului am murit de multe ori. Odată tras, glonțul meu ia două vieți: pe a mea și pe a victimei. La atacul de ieri am pierdut 12 camarazi și pare că lista o să continue. Sper să fiu și eu pe ea. Acum, îmi doresc doar să mor de tot. E singura ieșire din iadul ăsta.
