Mă pun repede în bancă și încep să scriu sub marginea de sus, pe mijlocul băncii, mic, înghesuit în lemnul cantului, declinările la latină. Profa are ochelari, n-o să vadă nici dacă stă în spatele vreuneia din noi. N-am avut timp în pauză, Di avea două țigări, le-am tras în wc-ul de fete de la doi. După asta avem mate, dar chiulim, XII B are sport în sală, mergem să-i vedem pe băieți la baschet. Sună iar pentru dirigenție, au trecut 30 de ani, lângă mine locul e gol. Știe cineva ce e cu Diana?
Monica Ciurea
Nu-l mai văzusem de atunci. Am sunat. Mi-a deschis. Arăta rău. Fetița mea, a bâguit și s-a-ntors într-o parte. Pesemne i se umpluseră ochii. Rămăsese deci un sentimental, deși după înmormântarea mamei l-a umflat râsul văzând poza de grup cu el diriginte pe care scrisesem cel mai învățător dintre tătici. La proces luase poza în apărarea lui, așa că la audiere am zis cum tații devin cei mai învățători dacă merg zilnic la școala aia unde-nvață cum să-și iubească familia. El a intrat după gratii. Eu n-am mai intrat.
Elvira Magdalena Tănăsescu
Nu vreau ca pașii mei să facă zgomot. Să-mi fie fermi. Energia să vorbească. Nu vreau vocea mea să strige. Să atingă. Mă-ntâmpină însuși diavolul rânjind. Îi zâmbesc. Hai, du-te-n altă parte. Am coborât în cele mai negre tenebre, nu mă faci tu. Mă privește stupefiat. Evident, enervat. Îl îmbrățișez și-i șoptesc în ureche. Te iubesc, bro. M-am temut, dar am crescut. Ascultă, anul sună de intrare. Arrivederci. Pășesc mai departe, privind în față. Pe pereți admir sclipiri diamantine. Bravo, fată. Ai făcut-o și p-asta.
