Acum o lună am fost la o fabrică în sistem Lohn. Acolo, într-o singură zi, mult mai des am auzit cling-cling decât la o școală primară. La șapte, cling-cling. S-au pornit mașinile de cusut. La nouă, cling, s-a fugit la o țigară. La unsprezece, cling, salariații au mâncat. La treisprezece, cling, au fugit la wc. La cincisprezece, cling-cling, s-au oprit mașinile, muncitorii și-au luat sacoșele și au ieșit pe ușă. Frate, n-a fost o bârfă, o ceartă, sau o ocheadă. Ajunși acasă, aceștia nu au avut despre ce povesti.
Elena Fermuș
Când s-a sunat de intrare în noul an, am pășit cu dreptul. Nu aș fi putut altfel, stângul fiind în ghips; medicul interzicându-mi să-l pun în pământ. Păi cum? Iac-așa. Doi pierde-vară pe TikTok vrut-au să facă un live, cum împing ei o babă pe scări și-o-ntreabă de ce se grăbește. Ha-ha. Apoi să-i fure broșa din piept, s-o vândă, ca să-și ia petarde. Ha-ha. Dar puțoii n-au știut cu ce babă se pun. S-a rupt piciorul, nu și mâna. Am scos din buzunar spray-ul cu ardeiuț iute și i-am parfumat bine pe la ochișori. Ha-ha.
Elisabeta Mărgineanu
Sună soneria într-o dimineață în care nu aștept pe nimeni. Deschid ușa și nu găsesc nimic, doar senzația unei sosiri anunțate înainte de vreme. Închid ușa, dar sunetul rămâne prins în aer ca o amintire activată. Înțeleg târziu că nu cineva a vrut să intre, ci ceva din trecut a verificat dacă mai sunt acasă. Rămân nemișcată în hol, cu mâna pe clanță, realizând că unele semnale nu cer deschidere, ci acceptare, iar intrarea lor schimbă definitiv ordinea lucrurilor din mine, fără zgomot, lent, sigur.
