Clopoțelul sună și stomacul mi se strânge ca o pungă de plastic arsă. Îmi spun că după ce termin școala va fi altfel. Asta ne spun toți. Între timp, stau drept în bancă, cer voie să vorbesc, să merg la toaletă, să exist. Profesorii spun că ne pregătesc pentru realitate. De fapt realitatea e cea în care ceri concediu, salariu, respect, și ți se va răspunde că trebuie să mai aștepți puțin. Clopoțelul sună din nou. Dresaj reușit. Mâine voi intra din nou. Și poimâine. Și, fără să-mi dau seama, toată viața.
Arthur Ianoși
Ia, ce-a fost asta? Cică s-o bagi. Pe toată? Mi se pare prea mare pentru o găurică așa mică. Bag-o, dom'le, pe toată, că intră. Stați, doamnă, să nu ne pripim, e o chestiune de logică elementară. Dacă un corp A este de două ori mai mare decât un corp B, plus că sunt noul director, fiți politicoasă. Vai, mă scuzați, am crezut că sunteți nesuferitul ăla nou de la Sociale, mergeți pe încredere, băgați-o și răsuciți. Doamnă, v-am zis că-i prea mare, și-i arată cheia. Păi aia nu-i de la Cancelarie. Și eu ce-am zis până acum?
Paul Dârvariu
Mă bălăcesc cu verii mei în gârla din fundul ogrăzii. În cerdac, buni lovește ritmic o tingire: copii, la masăăă, avem pui cu smântână. Sunt în armată. Paradoxal, trompeta deșteptării mă bucură: voi savura iar delicioasa fasole cu cârnați cazonă. Sunt invitat la o nuntă. Acordurile marșului nupțial mă anunță că voi primi o felie generoasă din tortul miresei. Acum, ascult resemnat bătăile rare ale unui clopot. Deasupra mea, se bălăngăne o tipsie cu desertul meu preferat; veșnicaaa pomenire, veșnicaaa lui pomenireee.
