- Ai venit la lecție, Marty?
- În fugă. Și sper că ai chef să-mi spui și ce a scris Bach.
- În fugă? Ha-ha! Ține minte cuvântul ăsta pentru mai târziu...
- ??????
- Pentru Bach am chef oricând. Eu îl venerez de-a dreptul. Și dac-aș fi numai eu, n-ar însemna mare lucru, dar cei mai mulți muzicieni se înclină în fața muzicii lui Bach.
- Îmi spui asta doar așa sau poți să îmi dai și exemple?
- Cu exemple, cum altfel... însă vei auzi acum niște nume "în premieră", pentru că, evident, îți citez muzicieni de după Bach, iar noi nu am cercetat decât zona muzicii de până la el.
- Nu-i nimic! Pe Marty nu-l zăpăcești cu una, cu două...
- În creația lui Bach, muzicianul avizat nu vede - sau nu aude, mai bine zis - numai o muzică frumoasă, ci găsește ceva mai presus de atât, un echilibru al construcției, care atinge perfecțiunea.
- Stai un pic, că acum l-ai zăpăcit pe Marty. De bine ce ziceam... Ce vrei să spui cu echilibrul construcției?
- Să zic mai pe-nțelesul tău... Mda... Să vedem... Gândește-te la o casă - fie ea colibă, casă obișnuită, palat, zgârie-nori -, care stă în picioare și rezistă ani de zile, pentru că e construită după anumite reguli, respectând niște proporții ce îi conferă echilibru și stabilitate. Ca și casa sau alte construcții, toate operele de artă (adică cele bine făcute) trebuie să aibă o formă, o alcătuire armonioasă, echilibrată. Asta se întâmplă în sculptură, pictură, literatură sau muzică.
- Extrem de interesant! Acum, când mi-ai vorbit despre construcții echilibrate, nu știu de ce, dar mie iar mi-au venit în gând piramidele.
- Pentru că și ele sunt perfecte. Dacă dorești, te poți gândi la muzica lui Bach așa cum te gândești la piramide: cu uimire și respect. Înainte de exemplele de admirație pe care mi-am propus să ți le dau, vreau să-ți spun că în perioada imediat următoare morții lui Bach, compozitorul a fost dat uitării. A fost "redescoperit" abia în secolul următor, când Felix Mendelssohn-Bartholdy, un compozitor romantic, i-a scos la lumină capodoperele.
- Și până atunci chiar nimeni n-a mai știut de Bach?
- Ba da, dar având foarte greu acces la partiturile lui. De exemplu, Mozart a reușit să reconstituie, pur și simplu, o partitură după niște știme găsite într-o bibliotecă. După un studiu minuțios, Mozart a exclamat: "Pentru prima oară în viața mea am învățat ceva!".
- Sunt două cuvinte pe care nu le cunosc: partitură și știmă.
- Partitura este textul unei lucrări în întregul ei, cuprinzând toate vocile și instrumentele. Iar știma este partea ce revine fiecărui instrument sau voce și este notată pe foi separate. Mozart găsise doar astfel de foi - ca niște cărămizi - și a "reclădit" partitura, întregul.
- Ce interesant!
- La rândul său, Beethoven, reușind să cunoască o parte din lucrările lui Bach, a făcut un joc de cuvinte care spune multe. "Bach", în limba germană, înseamnă "pârâu" iar Beethoven a zis așa: "Nu Pârâu! - Mare trebuie să se numească..."
- Ai spus că în secolul XVIII, după moarte, a fost uitat. În secolul XIX zici că a fost redescoperit. Dar în secolul XX sau XXI? Care a fost poziția muzicienilor față de el?
- Extraordinară, chiar dacă distanța în timp era mai mare și muzica își schimbase mult "înfățișarea". Uite ce spunea Claude Debussy (compozitor impresionist) în anul 1913: "Frumusețea andantelui concertului pentru vioară de Johann Sebastian Bach este atât de cuceritoare, încât, spun foarte sincer, nu știi unde să te așezi și nici cum să stai pentru a deveni demn de a-l asculta".
- Asta înseamnă respect, nu-i așa?
- Sigur că da. Chiar venerație, pe care o declara și pianista româncă Cella Delavrancea atunci când spunea că în fața muzicii lui Bach îi vine să îngenuncheze.
- Ca într-o biserică... Mai spune, că-mi place!
- Una și gata. Dar întâi haide să ascultăm o imprimare de colecție cu un foarte mare violonist al secolului XX, David Oistrah. Cântă acel Andante despre care vorbea Debussy.
- O! Vioara e pasiunea mea!!!
- Știu că tu ești îndrăgostit de vioară. Un alt mare violonist al secolului XX, Yehudi Menuhin, te va ajuta și mai mult să intuiești măreția lui Bach, prin cele câteva fraze pe care o să ți le citesc.
- Te ascult.
- Zice Menuhin: "Structurile muzicale ale lui Bach par a fi dictate de forțele străvechi ale universului - aproape ca peisajele care sunt modelate de opoziția elementelor și temperaturilor. Pentru mine, Bach reprezintă idealul către care muzica occidentală s-a străduit să se îndrepte o mie de ani. Bach este o regulă pentru el însuși, practic, autodidact și creatorul în cadrul unei convenții stabilite a unui limbaj personal de neconfundat. Calitatea gândirii lui este uimitoare... Ce a făcut Bach? A inventat, a creat, a descoperit sau a combinat? A făcut mai mult decât atât, pentru că a scris o muzică în care s-au împreunat arta și știința, emoționând prin aceasta inimile oamenilor și disciplinându-le mintea printr-o experiență vie în timp, cum nu a fost încă realizată până atunci pe o asemenea scară și cu atâta intensitate... El este un slujitor al muzicii, dar în același timp îi este suveran... Muzica lui Bach este o punte înălțătoare între etern și cotidian, între sacru și temporal".
- Tu înțelegi tot ce spune acolo? Eu, nu! Merg mai mult pe intuiție și îmi dau seama că trebuie să fie ceva grozav, dar nu cred că aș fi în stare să descopăr "structurile muzicale" sau modul în care Bach a "împreunat arta cu știința".
- Îmi place că ești sincer! Chiar ai dreptate. Nu ai cum să înțelegi exact ce vor să spună vorbele lui Menuhin, dar e bine că măcar te pot face să "ghicești" cât de mare este Bach. Și, ca bonus, îți dăruiesc o altă imprimare de colecție: Concertul pentru două viori și orchestră - "Dublul concert" cum i se mai spune - iar viorile sunt în mâinile celor doi maeștri: David Oistrah și Yehudi Menuhin. Imprimarea este făcută la București, în anul 1958, în cadrul primei ediții a Festivalului "George Enescu", orchestra Filarmonicii bucureștene fiind dirijată de George Georgescu, un muzician român de excepție.
Văd că prietenii noștri au amuțit. Sunt impresionați în urma audiției. Ca să spun drept... și eu! Să ne reauzim săptămâna viitoare!
(va urma)