În fiecare dimineață îmi pun costumul călcat impecabil, îmi iau la subraț aspirațiile, ambalate discret în politețe corporatistă, le duc la birou, le așez cuminți lângă tastatură și le spun să tacă până la pauza de masă, unde am voie oficial să fiu om fix nouă minute, după care revin la target, productivitate, la grafice care cresc doar când eu scad, convins că sacrificiul e o investiție sigură, până când HR-ul mă anunță, cu un zâmbet sănătos, că firma a decis să reducă nevoile personale, începând cu mine.
Georgiana Gabriela Fodor
Am un copil, un soț și doi peruși. La serviciu, încă 165 de copii. Pe lângă asta, 330 de părinți cu care colaborăm, 50 de colegi și mai mulți șefi. În tinerețe mi s-a repetat că sunt un bun facilitator de educație. Eu am visat să fiu muziciană. Știam să cânt la vioară Vivaldi sau Ravel la acordeon. Și Nirvana la chitară. Acum, corzile vocale mi s-au dogit. Printre ciripitorii de acasă și cei de la locul de muncă îmi exersez tăcerea cu manualul în brațe. Chiar și acum, când vă povestesc, doar gesticulez.
Dana Popescu
Am nevoie de o geantă nouă. Furla, desigur. Și, pentru că fucsia nu se asortează oricum, am nevoie și de pantofi. Cu fundă argintie. Dar bijuteriile aurii nu se mai potrivesc. Așa că îmi trebuie bijuterii noi, din aur alb, cu diamante. Însă, cureaua de piele a vechiului meu ceas e acum demodată. Așadar, schimbăm ceasul. Să recapitulăm: fucsia, argintiu. Nu am rochie neagră. Că nu se știe niciodată ce surprize are viața. Sau moartea. Iar dacă tot ai împlinit 90 de ani, e bine să fiu pregătită. Voi fi o văduvă cu stil.
