În fiecare zi ispitesc suflete. Ieri a venit rândul lui Costel, însurat de zece ani, trei copii. Bună rău mai e colega asta a mea, i-am șoptit cu cuvintele lui. Și nevastă-mea e plecată, a continuat el. Sper ca Dumnezeu să fie mulțumit. Eu am aprins fitilul, e treaba lui Costel mai departe. Nimeni nu ajunge în Împărăție fără mine. Dar sunt plictisit până peste cap de jobul ăsta. Dumnezeu nu-mi dă zile libere, și între două ispitiri îmi fac timp de o decopitare, îmi lustruiesc coarnele și îmi pieptăn coada.
Ana-Maria Butuza
E trecut de miezul nopții și mătasea pernei nu-i aduce odihnă. Se ridică trăgând întunericul după ea; îl trece dintr-o cameră în alta, îl înnoadă în jurul picioarelor de la masă, ca pe o funie neagră. E atâta gălăgie în cap; orașul vuiește prin termopane, iar visele altora se ciocnesc în fereastra ei. Deschide sertarul, mâna ghicește lama cuțitului și taie funia ce o ținea legată. Abia acum, în hăul tăcerii, somnul o găsește în sfârșit. Dar e prea târziu: geamul se albește. Dimineața e deja aici.
Ana Maria Vaida
De cum deschide ușa, se micește. O întâmpină un miros pe care nu-l recunoaște, de parcă n-ar fi casa ei. Nu aprinde lumina în sufragerie pentru că îl deranjează la ochi pe tatăl care urmărește Survivor de pe canapea. Pe dibuite, se schimbă în hainele de casă. Dindărătul ușii de la camera mică, vocea fetei le ciripește followerșilor într-un story despre o cremă de seară. Se prelinge neauzită spre bucătărie, dar n-apucă să se așeze în fața farfuriei cu ciorbă. Taică-su o strigă să stingă becul pe hol.
