Mă duc la sală ca să nu mai fiu invizibil. Ridic fiare până când mâinile îmi tremură și oglinda începe să mă respecte. Antrenorul îmi arată progresul în Excel. Eu văd doar repetări, vânătăi și crampe. Îmi măsoară din nou mușchii și notează în foaie. În vestiar, îmi ascund vânătăile sub tricou. Pe stradă ajut un bătrân să-și lege șireturile. Zâmbește și mă strânge de braț. Forța care nu ajută pe nimeni e o formă fără fond, îmi zice. Voi renunța la sală. De mâine încep să car sacoșe pentru cei care nu pot face asta.
Marius Stan
Schimb inimă patru camere, stare bună, centrală proprie, etaj patru din patru, fără lift, cu locuință la mansardă în zonă liniștită, neapărat lângă un parc cu statui, fântână și bănci de lemn. Și ronduri de flori, în special trandafiri. Aș vrea ca locuința să fie nemobilată și să aibă ferestre largi, către sud. Aș mai vrea ca din când în când să apară porumbei la pervaz. Dacă e nevoie, plătesc diferența. Menționez că nu am animale de companie dar am o mie și una de cărți și un cactus înflorit.
Sonia Ungureanu
Tot ce-mi trebuie e o îmbrățișare. Plus un milion de euro. Mira zâmbea. Hai că te-am făcut să râzi. Știi că dacă faci o femeie să râdă, poți face orice cu ea. Așa că azi o să te scot în grădină. Hai, dă-mi îmbrățișarea, cu milionul te trec pe caiet. Mira zâmbea iar și se lăsa în voia brațelor lui Toma, care o așeza cu grijă în șezlong. De la accident nu mai putea vorbi, dar ochii ei îi pătrundeau în suflet zilnic cu toate poveștile lor de iubire. Avea atâta nevoie de privirea asta a Mirei ca să meargă mai departe.
