În mine crește un cântec. Îmi umple pieptul, îmi apasă gâtul, vrea să iasă. Dac-aș striga o dată, ar crăpa ferestrele. Ar cădea tencuiala de pe blocuri. Ar zăngăni farfuriile din bucătăriile oamenilor muncii. Vreau să fiu liber, cu pletele în vânt. Ieșiți din dulapuri băieți și fete. Fix atunci se dă unul jos dintr-o dubă și mă apucă de umăr ca și cum ne știm de mult. Hai, gata cu visatul. Părul scurt, mintea la lucru. Și-mi arată pontajul. N-am chef să-l contrazic. Frizeria e aproape. După tuns, merg la muncă.
Vlad Mușat
Am avut succes ca poet, cărțile mele se vindeau foarte bine, dar cu adevărat împlinit m-am simțit când am publicat romanul Antepenultimul om. Nu numai că am vizitat fiecare țară liberă, dar ecranizarea cărții mi-a adus milioane de euro. Zece ani am avut o viață la care nici măcar nu visam, până când presa a scris că sunt ultimul om. Toată lumea a aflat că romanul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale. Recunosc, e vina mea: am fost prost și m-am spovedit la primul duhovnic AI, Adam X.
Clara Marinescu
Cum aș putea să te iubesc, când eu nu mă iubesc pe mine? Când sunt un om incomplet și pasiunea mea ar fi înjumătățită? Cum te-ai bucura de săruturile mele când le ofer cu jumătate de gură? Unde crezi că ți-ai putea găsi liniștea? Între brațele astea care tremură de propria neputință? Sau în ochii pe care nu-i închid de teamă să nu-mi văd golul interior? Și cum mi-ai putea cere un card întreg, când eu sunt doar beneficiarul cardului de fidelitate la farmacia de unde-mi procur regulat distonocalmul?
