Omul e o ființă tare ciudată. Vede crăpătura din fundație, dar o acoperă cu un covor și numește asta luptă pentru iubire. Da, stimați extratereștri, această vertebrată dispune de un organ ilogic, o prelungire a iluminării cosmice: SPERANȚA. Cu ea neagă evidența și amână deciziile până când universul le execută silit. La noi, când o navă e stricată, nu mergem să facem terapie cu motorul. Nu scriem nici cât de frumos scârțâie ambreiajul. Cred că le suntem inferiori. Când noi plecăm, ei mai încearcă o dată.
Georgiana Gabriela Fodor
Aerul uscat dinspre pădure îmi aducea aminte de bunicul. Pus pe glume, ușor ironic și bun observator, mă învățase tainele cititului încă de la o vârstă fragedă. Ajuns la adolescență, mi-am făcut repede prieteni cu care aveam multe de discutat. Până azi. Când m-am hotărât să mă mut. Unul dintre băieți mi-a vorbit despre un pământ umed, unde fire dese de iarbă ascund un paradis. Am ieșit ușor din cochilie și m-am îndreptat spre pământul făgăduinței. Fatalitatea m-a strivit sub talpa ei într-o secundă.
Arthur Ianoși
Când am sunat la ușa noului apartament, mi-a deschis fostul proprietar, care era, tehnic, mort de trei ani. Mi-a strâns mâna politicos, privindu-mă fix. Eu sunt Mircea, a zis. Eu sunt motivul dispariției tale premature, îngaim. Ne-am așezat la masă ca doi adulți care nu cred în fantome, doar în rate și în reducerile din vinerea neagră. Mi-a explicat că el mă bântuie pe mine, nu casa, că m-am mutat degeaba, nu scap. Am dat din cap aprobator. Adevărul e mult mai simplu. Mircea eram eu, înainte să fug.
