M-au prins la cireșe, stimabililor, doi paznici leoarcă de țuică, cu ochii ca becurile arse. Unul, mai umflat în pene decât curcanul de Crăciun, zbiera în gura mare. Recunoaște, banditule, tâlharule, netrebnicule. Celălalt mă privea blajin, molfăind o sâmbură și oftând că-l așteaptă acasă nevasta borțoasă, gata să fete cât gardul. Zi, măi copile, câte-ai șterpelit? Eu, cu buzunarele pline și obrazul roșu, am suspinat. Puține, șefu', da' pomul era al nostru. Tovarășii au amuțit. Gardul era al lor.
Horațiu Dudău
Mă uit în ochii lui. Acum mă lovește, îmi zic. Pumnul nu vine. Nici palma. Nu înțeleg dacă joacă teatru sau este nehotărât. Aproape îmi vine să cred că mai există în el și ceva uman. Poate rămas dintr-o vacanță de la bunici, când ne-am jucat împreună, vecini fiind. Însă știu că nu pot pleca viu. Am auzit de la alții. Cei ce-au intrat, n-au mai ieșit. Se întoarce cu spatele. Trage aer în piept. Cumva, îi simt disperarea. Mă gândesc la ce aș face eu. Privesc crucea încârligată. Exact. Celălalt se ridică și trage.
Tibor Szente
Fiecare om are un înger păzitor. Eu am doi. Unul e înger, celălalt gardian. Unul mă ia cu binișorul, să nu fac aia, să mă feresc de aialaltă, pe un ton prietenos, dulce, numa lapte și miere. Celălalt, ăla e băiatul cel mai năstrușnic al lui Satana. Atât îmi trebuie, să fac cea mai mică greșeală, în secunda următoare e călare pe capul meu cu artileria grea. Uite, săptămâna trecută nu am ajutat o mamaie să traverseze. După 3 pași am alunecat, am două coaste fracturate și trei dinți din față lipsă.
