Râd ca proasta în cele mai nepotrivite momente. La înmormântări îmi ascund hohotele în batistă, la teatru, când personajele storc lacrimi din public, râsul meu sparge liniștea - de câteva ori m-au dat afară din sală. Cel mai mult mă supără faptul că nu reușesc să păstrez niciun bărbat lângă mine. De fiecare dată când ajungem în dormitor și începe să se dezbrace, sau să mă mângâie, pe mine mă bufnește râsul. Aseară, după spectacolul de la circ, am plecat acasă cu clovnul. Am plâns toată noaptea.
Titela Durnea
Ani de zile le-am invitat în casă. De multe ori rămâneau peste noapte. Le întorceam pe toate părțile, căutând cauze, scuze. Dimineața le mai dădeam câte o porție de atenție. Într-o zi, le-am lăsat afară. La început au bătut în ușă. Hei, fato, nu deschizi? Au tot insistat. După o săptămână am observat că unele dispăruseră. Altele se micșoraseră. Cele care încă așteptau nu mai păreau atât de importante. Am zâmbit. Măi, câtă dreptate a avut tata. Îmi spusese demult că, dacă nu te uiți la monstru, uită și el să existe.
Daniela Toader
Termin paharul cu vin și mai cer unul. Nu mai știu unde e acasă, asta e problema mea, zic. Cel puțin, așa spune psihoterapeutul meu. Cică trebuie să îmi pun gândurile în ordine. O vacanță la capătul lumii, de asta am nevoie. La naiba cu toți specialiștii. Barmanul umple paharul. Tipul de lângă mine arată beton. Îi zâmbesc. Îmi zâmbește. Apartamentul 1109, etajul 11, îmi spune. Undeva la capătul lumii. Termin paharul și iau liftul. Văzute de acolo, de sus, problemele mele devin din ce în ce mai mici.
