În încăperea cu geamuri deschise și aer îmbâcsit avea loc, zilnic, un interogatoriu. Știu că ești onest, doar spune adevărul, șoptea cel Bun. Minți. Minți. Spune tot, izbucnea cel Rău, lovind cu pumnul masa. Suspectul, un bărbat nevinovat și obosit, răspundea mereu acelorași întrebări. Într-o bună zi, femeia a înțeles: nu pe el îl ancheta, ci propria frică. O frică ce nu căuta adevăr, ci confirmare. Purta insignă, găsind mereu o vină. În ziua aceea, a demisionat. Iar secția a (re)devenit acasă.
Răzvan Drăgoi
Nașpetonia, prășitoarea cea rea, îl privi în ochi pe Heri Prostăr. Boromir, care, de voie, era prinț, iar de nevoie, cozonac, privea scena cu pufoasă detașare. Nașpetonia îl întrebă pe Heri Prostăr despre dosarele Einstein. Make Hogwarts Great Again, răspunse Heri Prostăr și Nașpetonia îl pocni unde-i greu voinicului. Boromir îi oferi o casă la câteva mii de euro și Heri Prostăr spuse tot despre piatră și dosare. Rahat, spuse prășitoarea, Boromire e clar. E nevoie de o diversiune. Atacăm Persia.
Aurelian Țolescu
Era un șef nesuferit și bădăran în multe situații. Totuși, uneori, părea principial. Mă punea să cercetez diverse fapte comise de unii din colegii mei năzdrăvani și încercam să verific tot în cel mai mic detaliu. Niciodată nu a fost de acord din prima cu raportul meu. Se făcea avocatul diavolului, mă întreba dacă m-am gândit și la varianta X care îl albea pe coleg și-mi mai dădea un termen, perioadă în care era foarte apreciat, iar eu înjurat prin toate colțurile. Asta până când l-am inclus și pe șef între acuzați.
