Cine îi tot dă copilului ăsta dulciuri? A zis clar doctoru'. Tatăl dădu din umeri, cu privirea aia de Cine, eu? Niciodată. Tocmai împărțise o gogoașă cu cel mic, pentru energie. Bunicul dădu și el din umeri, cu gândul la pachetul de napolitane pe care îl mâncaseră împreună. Bunica culegea scame imaginare, fiind convinsă că ciocolata face bine sănătății. Dani, roșu ca o pralină coaptă, zâmbi șăgalnic. Mama îi îndesă o bomboană în gură și îl pupă pe frunte. Dragu' lu' mama. Lasă, nu zic la nimeni.
Monica Bologa
M-au pus pe un scaun metalic, sub un bec. Unul m-a pleznit peste față și m-a întrebat de ce l-am ucis, cu ce armă. Celălalt s-a așezat calm în fața mea și mi-a spus să îi povestesc. Lui i-am mărturisit tot. Că timpul devenise insuportabil. Că mă presa dimineața, mă judeca seara. Că l-am omorât încet, cu telefonul, cu amânări. Primul a râs: ți-a plăcut, recunoaște. Al doilea m-a privit lung: pedeapsa e serioasă, fără timp nu exiști. Te eliberez cu o singură condiție, mi-a șoptit: omoară timpul cu mine, preț de o zi.
Pompilian Tofilescu
Îngerul de pe umărul stâng îmi zice, mai bagă bă o metaforă șmecheră, un text bengos, fără linii de dialog, fără paragrafe, fără semne de exclamare. Dă-te mare, rupe-te-n figuri, fă opturi pe ogorul lingvistic al patriei, să șuiere proza din cauciuce. Și uite așa fac ficțiuni reale, pun două trei cuvinte pe-un rând, două trei pe altul, iar îngerul de pe umărul stâng e fericit, chiuie, țopăie, joacă. Ești prost de bubui, îmi zice îngerul de pe umărul drept, tu nu știi că pe umărul stâng nu stau niciodată îngeri?
