Dacian e ăla mare al meu, da. A plecat în lume, cu bursă la facultate în Elveția, la vacile cu ciocolată, și a rămas acolo. E măgar bătrân, 30 de ani, da' nu-i însurat. Cică își caută femeie cu chichirez, astea ale noastre, muncitoare, curate și supuse, nu-i ajung. Las' că-l văd io cum tre' să gâdile mereu chichirezu' cucoanei, să întoarcă la el ca la un ceas mecanic, că și alea îi plac, la astea metalice cu baterii, rezistente la apă, face nazuri. Cucoană cu chichirez și ceas cu cheiță, asta l-ar mulțumi pe el.
Răzvan Dițescu
Mă trezesc într-un salon cu patru paturi. Lumina neonului e rece, prea rece. Tavanul e alb, prea alb. Asistenta spune că am fost adus la miezul nopții. O femeie a sunat la ambulanță. Întreb cine era. Ea răsfoiește fișa și spune că nu știe. Pe noptieră e un bilețel împăturit cu un număr de telefon. Tremur. Apelez. Răspunde o femeie. Parcă obosită. Parcă familiară. Întreb cine e. Ea râde scurt și spune: Serios? Iar? Întreb ce vrea să spună. Suspină. De fiecare dată când afli adevărul, faci același lucru.
Ionuț Morariu
Avea un păr nubian negru ca un suflet de soacră mică. Și un portmoneu cu Alzheimer care uitase când văzuse ultimul franc. În rest, banal ca o factură la Engie. Îl chema Juan sau poate Jacques. Trăia pe datorie, bea pe veresie. Singurele care-l cunoșteau erau fetele de la madame Claude. Pentru ceilalți era un zugrav de subțire din arondismentul nouă, căzut în patima absintului. Doar ele îl înțelegeau ca niște surori. Pentru că povestea lor începea la fel ca a lui: cea mai frumoasă istorie e cea care nu mi s-a întâmplat.
