Colette. Sau Odette. Sau Yvette. Mi se spune în multe feluri, dar niciunul nu e numele meu adevărat. Bărbații au nevoie de un nume când nu înțeleg ce li se întâmplă. Mă pun în poveștile lor ca pe o piesă lipsă. Spun că eu i-am convins, că eu i-am împins, că eu am început totul. Asta-i versiunea lor. Eu însă n-am făcut nimic. E mai simplu să inventeze decât să accepte că au greșit. De aceea îmi spun în atâtea feluri. Fiecare bărbat are nevoie de o femeie pe care să dea vina. Și vina lor are chipul meu.
Cecilia Fofiu
Lățite pe bancă, zici că se zvântă în soare după agheasma mică. Molfăie duios anafura căpătată cu înghionteli aprige. Din priviri șui petrec lumea ce se înghesuie să iasă din curtea bisericii. Uite la amărâta aia, s-a învârtit în broboadă să nu-i vedem vânătăile. Ieri a călcat-o în picioare bărbatu-său, mormăie una dintre ele. Bată-l Domnu' de spurcat, se închină alta cu ochii-n cer. Nu blestema, precis știe el ceva, n-o fi ea chiar ușă de biserică, încheie ultima. Primele două bățâie încetuț din capete. A consens.
Dan Banu
Cerchez era cel mai bun porcar de la castel. Aducea furajul, împrăștia la porci, rânea, ducea mizeria la groapă, ajuta la montă. Unde-i Cerchez, a întrebat stăpânul. Vizita moșia împreună cu oaspetele său, contele Rhédey și voia să-l prezinte pe porcar ca cel mai de nădejde ajutor. Însă toți au pus ochii în pământ. Unde-i? La femei, a șoptit unu din spate ascuns după ceilalți. Stăpânul s-a înnegrit, apoi a râs. Am trăit să o aud și p-asta, Cerchez la femei. Seara, contesa n-a coborât să ia cina.
