Stau la masă cu ai mei. Farfuriile se lovesc ușor între ele, lingurile sună în supă, la televizor e o reclamă la detergent, cineva mă întreabă dacă mai vreau pâine. Răspund mecanic. Nu, mulțumesc. Se discută despre lucruri simple. Facturi, vecini, vreme. Cineva îmi toarnă apă în pahar. Mama îmi mai pune o lingură de mâncare în farfurie. Fratele meu mă mângâie pe spate. Zâmbesc. Adevărul e că n-am plecat nicăieri. Sunt tot aici, la masă, cu ei. Doar că de două zile stau mai mult sub pământ. Cu el.
Pompilian Tofilescu
Am plecat acum 21 de ani. Suficient de departe pentru a ucide tentația reîntoarcerii. De atunci am trăit în două țări și între două limbi. De atunci, la fiecare drum înapoi m-am simțit din ce în ce mai puțin ca acasă. Fără mine, prieteni, rude, părinți s-au dus pe drumul fără întoarcere. Iar rețelele sociale oferă doar un surogat de apartenență. Limba română e patria mea, zicea Nichita. Habar n-aveți câtă dreptate avea. Scriu ca să pot avea o patrie. Citiți-mă. Altfel va fi o patrie pentru un singur om.
Marius Stan
Toată lumea știe că poetul Ovidiu a fost exilat la Constanța fix pe soclul unei statui din piața cu același nume. L-au lăsat acolo până a împietrit. Abia după două mii de ani poetul a fost decorat de uniunea scriitorilor, de primărie și de porumbei. Consider că și-a meritat soarta, mai ales că romanii aveau toleranță scăzută la tristeți și metamorfoze. La fel și românii. Se pare că un exil crunt și nedrept mă așteaptă și pe mine. Tocmai am primit mesajul: Dacă mai mănânci usturoi, să știi că dormi pe balcon.
