M-am dus la pădure într-o fază de reconectare cu natura. Am început să culeg ciuperci. Viu colorate. Am gustat dintr-una, apoi a început distracția, am început să văd culori noi și să simt gustul sunetelor de pădure. A apărut un urs, m-am grăbit să mă prezint și să-l scarpin între urechi. El a zis Mor, mor, i-am răspuns Și eu. A întins laba spre mine, credeam ca ascunde un satâr. Voiam să-l călăresc. Era pufos și călduros. Ei, păcat că nu mai e nimeni cu mine, aș fi făcut rost de poze faine pentru Facebook.
Monica Liana Radu
Dă cu piciorul într-un chiștoc și nimerește în bordură. Urlă de durere și de furie. Nimic nu-i merge. Nu de azi, de ieri. Dintotdeauna. E vina cosmosului că joburile bune sunt date, că a făcut chelie, că se trezește în fiecare zi cu o nemulțumire care îl macină ca pe făină. Azi, vineri, treisprezece e o zi nefastă. Se știe. Se enervează în avans pe ambuteiaj, pe vânzătoare, pe soare și pe lume. E cu fundul în sus. Ca de obicei. Așa e când ai fost exilat în viața asta și n-ai primit manual de utilizare.
Titela Durnea
Să fi fost spre trei dimineața când s-a trezit cu o durere ascuțită în piept. În jur, pustiu. Deschide gura: nimeni. Deschide poarta inimii: nimeni. Toate cuvintele plecaseră. Multe, zgomotoase, grele, adevărate. Rămăsese doar el: cuvântul Acasă. Tu de ce nu pleci?, croncăni din cireș cioara. Nu plec. Refuz. Dacă plec și eu, vor crede că am fost exilat. Mai bine rămân. Știu că într-o zi se vor întoarce. Fiindcă eu nu sunt doar un cuvânt. Sunt locul unde sufletul se reîncarcă și cuvintele respiră.
